Cu un titlu (În București prin Micul Paris) poate supărător pentru relativiștii anarhici și paleofobi, adversari ai idealizării boieriei bucureștene, Emanuel Bădescu aduce un substanțial omagiu lui Dan Roșca, eminentul cercetător al dezvoltării financiar-comerciale din zona Lipscanilor și al concurenței la monopolul berii din Bucureștii lui Caragiale. În ce mă privește, nu am lăsat necomentată, într-un fel sau altul, nicio carte semnată Dan Roșca, majoritatea publicate la Editura Ars Docendi.
Coperta volumului semnat de Emanuel Bădescu
Emanuel Bădescu (născut în 1952 la Corabia) nu scapă nicio ocazie de a încrusta pe răbojul istoric sensuri, aluzii, îndreptări, așteptări și temeri ale prezentului acut. Săpând de o viață în fabuloasele colecții ale Cabinetului Stampe al Bibliotecii Academiei Române, el i-a readus în actualitate pe marii fotografi ai Bucureștilor, de la Szathmáry, Angerer, Mandy și Duschek, până la Bauch, Berman și Nicolae Ionescu, traversând Istoria regalității în România cu incursiuni iuți și ținte precise, fie acestea diversele întruchipări ale masoneriei, fie complicitățile financiare ale diplomației transpolitice sau implicațiile economice ale alianțelor militare. Și această carte beneficiază, grație aceluiași Cabinet de Stampe, de o iconografie sărbătorească, aptă să satisfacă cele mai amarnice nostalgii.
Îndeobște, când vine vorba de „Micul Paris” de pe Dâmbovița, paseiștii citează imediat Palatul Regal, Palatul CEC, Banca Națională și Palatul Poștelor, punând mereu în paralel, cu legitimă mândrie, operele lui Galleron, Gottereau, Louis Blanc sau E. Donneaud cu arhitectura neoromânescului brâncovenesc din linia Mincu-Petre Antonescu-Toma Socolescu. Dincolo de faptul că francofilia liberalilor stă în bună complementaritate cu dinasticismul germanofil al conservatorilor, fapt este că imitațiile pariziene din vechii București le rezervă încă destule surprize pasionaților.
Vedetele sumarului sunt Athenée Palace, Grand Hôtel du Louvre, sediul ziarului „l’Indépendance Roumaine”, restaurantele Chateaubriand, Mon Jardin și Elysée, cazarma de la Malmaison și hotelul Hugues, dar și uzinele Lemaître (devenite „Timpuri Noi”), Grădina Sans Souci, casa Jobin sau cabaretul Maxim.
Palatul Vechi al Băncii Naționale
Închid ochii și îmi închipui încântarea grupurilor de curioși atrași de Edmund Niculușcă în ghidajul său bucureștean după lectura cărților lui Dan Roșca și Emanuel Bădescu, pironiți turistic în pasaje precum acesta: „Clădirea de pe Podul Mogoșoaiei (din 1878, Calea Victoriei), aflată astăzi între Hotelul Continental și Pasajul Englez trebuie să fi fost ridicată între anii 1855 și 1866, adică după data fotografiei lui Angerer și înainte de amenajarea primului trotuar din București, între Strada Nouă (Edgar Quinet) și cofetăria lui Giovanni, finalizat în 1867 și care trecea, cum scria cineva în „Românul”, prin fața Hotelului Hugues. De fapt, care iubitor al Bucureștilor nu s-a postat măcar o dată, în flanările sale în fața Hotelului Continental, încercând să se teleporteze mental în fața trăsurilor cu muscali din fața Teatrului Mare, imaginându-și aceiași mușterii urcați în taxiurile din fața actualului Novotel și căutând precipitat cu ochii minții Casa Török și cofetăria Fialkowski la parterul clădirii Societății de Asigurări „Adriatica”.
Cine se forțează să-și imagineze Grădina Oteteleșanu în locul Palatului Telefoanelor va trebui să știe că vizavi era sediul ziarului „l’Indépendance Roumaine”, astăzi fără statuia Dorobanțului și carillon-ul de care amintea și Caragiale. Tot acolo, la colțul dinspre Teatrul Odeon, au fost proiectate în 1889 primele producții din România ale fraților Lumière. Acum, printre fotografiile reproduse de Emanuel Bădescu, răsar Hotelul Hugues și Cofetăria Riegler, apoi Hanul Kretzulescu, unde vezi că, pe locul actualei librării Humanitas era, la 1890, „Maison Jobin”, magazin specializat în „comercializarea mărfurilor de parfumerie, mănușerie și cămăși”. Familia Jobin l-a sprijinit pe inginerul francez Villemont, cel care a introdus în București soneriile electrice. Tot un inginer francez, Alexandre Boquerin, a rectificat în 1885 cursul Dâmboviței, în vreme ce arhitectul Ernest Donneaud va începe lucrările de modernizare a străzii Lânăriei, în partea dintre Calea Șerban Vodă și Parcul Filaret, în 1907, sub mandatul de primar al lui Vintilă Brătianu. Așa ajungem să facem cunoștință cu Baptiste Léon Lemaître, asociat cu J. N. Tacheret, specialist în mașini cu abur, în construirea Uzinelor Lemaître în mahalaua Tăbăcarilor de pe cheiul Dâmboviței, locul unde acum Ikea a ridicat clădiri de birouri și locuințe.
Cum era de așteptat, din micul Paris bucureștean nu puteau lipsi tocmai buchiniștii, respectiv Pavilionul Anticarilor, loc îndelung frecventat de literatura memorialistică, situat între actuala Primărie a capitalei și Inspectoratul General al Poliției Române, greșit numit de noi, văd acum, sediul Securității. Cazarma Malmaison de pe Calea Plevnei, descrisă fără excepție ca prefigurare a iadului în memorialistica noastră de pușcărie, se lasă văzută aici prin aparatul foto al lui M. B. Bauer în 1865, dar și cu o curte plină de soldați și arestați. La concurență, ne putem delecta cu chipurile lui Titi Botez, Stroe și Vasilache, la Cabaretul Maxim, localul lui Dumitru Papaianopol, „cel care făcuse bani frumoși la Teatrul Alhambra”.
Fațade sec. XIX, zona Lipscani
Cititorii evocărilor lui Radu Cosașu, ca și congenerii parteneri de bridge ai acestuia, se vor reîntâlni cu Monj-ul, respectiv Grădina Mon Jardin, de pe locul viitorului Hotel Dorobanți (astăzi Sheraton), în vreme ce foștii abonați ai Cinematecii de pe strada Eforie află acum că acolo ființase un teatru patronat de Constantin Tănase (unde a evoluat inclusiv Joséphine Becker), la 200 de metri de Moulin Rouge, cabaretul construit pe „maidanul lui Duca”.
În sfârșit, cei fără înzestrare pentru jogging și care preferă să flaneze prin oraș, fredonând sau nu șlagărul lui Yves Montand cu „Les grands boulevards” din Paris, pot căuta acum strada Știrbey-Vodă nr. 12, unde prin 1985 își avea sediul Restaurantul Guichard și Le Cercle Français – localul fiind copiat după Follies Bergères (v. pag.106). Asta chiar dacă, „din cauza dinamicii imobiliare, este dificil de localizat cu precizie”. În schimb, voletul dedicat Bulevardului Kiseleff oferă o plimbare de câteva ore bune, cu gândul la străvechea pădure a Vlăsiei, de la Chioșcul Mavrogheni cu biserica omonimă până la Bufetul proiectat de Ion Mincu și construit între 1889-1992, din inițiativa lui P. P. Carp. În spatele lui avea să se sinucidă Urmuz, către Arcul de Triumf construit în 1924 după planurile lui Petre Antonescu.
Apropo de cele trei ronduri dintre Biserica Mavrogheni și Arcul de Triumf, nu pot rezista să nu citez empatic paragraful final din cartea lui Emanuel Bădescu: „În încheierea acestei prezentări, o remarcă amară: în apropierea rondului 3, Jockey Clubul a posedat un teren de peste 200 hectare cu hipodrom, terenuri de antrenament și grajduri. Pe terenul confiscat de regimul ruso-comunist s-au construit Casa Scânteii și Complexul expozițional. Normal ar fi ca Jockey Clubul aflat astăzi în mare suferință să primească fie despăgubire, fie chirie, pentru a se construi un alt hipodrom. Nici vorbă de așa ceva. Statul samsarilor imobiliari s-a făcut stăpân al acestei vaste proprietăți, cutezând mai nou să rezerve și o parcelă pentru construirea unei moschei. Se afectează astfel și paradigma conceperii Șoselei Kiseleff, care, de la «Intrarea în Europa» se schimbă în «reintrarea în Asia otomană». În România, precum se vede, totul e posibil”.
Cartea lui Emanuel Bădescu a apărut în seria „Planeta București” coordonată de Silvia Colfescu la Editura Vremea. O planetă în care nu se știe câtă apă se putea bea, dar e sigur că șampania era prezentă din plin.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.