Nu știu cum sună ungurește romanul lui Vida Gábor (n. 1968, Chișineu-Criș), Povestea unei bâlbâieli, Cartea Românească, 2021, cert este că traducerea românească semnată de Kocsis Francisko mi se pare de-a dreptul grozavă, numărându-se printre realizările de vârf ale literelor dacă nu române, atunci din România. Căci povestea – alias istoriile de familie, trecute sub tăcere de cele două clanuri, maghiarii de pe linia paternă şi secuii de pe linia maternă, abia sub pana lui Vida Gábor, narautorul, ajungând publice – se desfăşoară în România, în parte la Chişineu-Criş, în parte în Secuime.
Redactată la persoana întâi singular – „Mă bâlbâi şi în scris, deodată mi se opreşte suflul, gândul, propoziţia, dar eu nu tac, spun ceea ce pot să spun, şi de-atunci încolo nu mai sunt eu cel ce vorbeşte sau cel care tace, şi nu mai ştiu cine sunt, de ce vorbesc când ar trebui să tac, sau de ce nu spun când ar trebui să vorbesc… etc.” – după modelul proustian, Povestea… înfăţişează o galerie memorabilă de personaje, zugrăvite în tuşe păstoase, într-un cadru deloc idilic, în ideea că „Marele roman se află aici, nu trebuie decât să-l scrii, frumos, iscusit (…): un tată aspru, un copil lepădat, sminteală religioasă, Trianon, Transilvania de Nord, Ceauşescu, maghiari, secui, români şi peste tot minciună, îndărătul căreia nu se află un adevăr, nici mai multe adevăruri ramificate, ci vieţi, bărbaţi şi femei, multă suferinţă, puţin sex, mult alcool… etc.” Formidabilă, puterea de sinteză a naratorului, în stare să pună în ecuaţie două (& două) destine în aceeaşi frază: „Prima nevastă a bunicului meu a fost o femeie rea, deşi baptistă; bărbatul cu care s-a măritat prima oară bunica a fost un beţiv, deşi catolic”. O adevărată ridicare la putere, „sfânta familie”: „Noi nu ne certăm, nu ţipăm, nu înjurăm. La noi pe primul loc e munca, familia, învăţatul, pacea, dragostea, buna înţelegere. La noi toate astea sunt pe primul loc. La noi nu există al doilea rând, darămite ultimul (…) Noi suntem o familie de treabă, spune mama, ori de câte ori ajung la concluzia că la noi, ca în orice familie de treabă, ceva nu-i în regulă. La noi nimic nu-i în regulă, numai pare (…) Nu-i permis să întrebi, să te îndoieşti, să visezi şi să doreşti. Eu ştiu că dacă la noi totu-i în ordine, atunci noi nu suntem o familie; dacă ne-ar plăcea să fim, atunci n-ar fi îngăduit să fie în ordine ceea ce există, ceea ce s-a întâmplat cu noi şi fără noi în ultima sută de ani”.
…şi chiar dacă „să povesteşti în limba română istoria maghiară din secolul 20 e o sarcină supraomenească” – cu atât mai abitir, o istorie de familie maghiară-secuiască! –, Povestea unei bâlbâieli, în tălmăcirea lui Kocsis Francisko, o face cu brio. (Iar acum, să se înfăţişeze autorul în persoană: „Stau fără cravată şi bărbos lângă Marko Bela la o manifestare literară, el e un om mare, eu sunt mic, el e bogat, eu sărac, el este Principele, eu doar un scriitor, asta le arată televizorul părinţilor mei din literatura maghiară contemporană din Transilvania.”)
29 august ’22