Ce mult aş da să mă fi pomenit la cursurile de literatură ale lui Vladimir Nabokov (1899 – 1977); noroc că o parte dintre acestea sunt publicate de Fredson Bowers, cu o Introducere a lui John Updike; iar acum, şi traduse în română de Diana Geacăr & editate, cu o Prefaţă a Simonei Popescu, sub titlul de Cursuri de literatură, Editura Vellant, 2023.
„…nu citim o carte, ci o recitim. Un bun cititor, un mare cititor, unul activ şi creativ este cel care reciteşte”, însuşire pe care Nabokov o pune în ecuaţie cu scrisul: „Cele trei ipostaze ale unui mare scriitor – magie, poveste, lecţie – tind să se îmbine într-un nimb unitar…”; or, „pentru a se bucura de această magie, cititorul înţelept nu citeşte o carte de geniu cu inima, nici măcar cu creierul, ci, mai degrabă, cu şira spinării”. Dincolo de erudiţia şi empatia cu care cititorul înţelept (& profesionist!) Nabokov îi citeşte pe Jane Austen, Charles Dickens, Gustave Flaubert, Robert Louis Stevenson, Marcel Proust, Franz Kafka sau James Joyce, cărora le consacră câte-un studiu, se simte cum îl trec fiorii odată intrat în textura unor capodopere ca Doamna Bovary, În căutarea timpului pierdut, Metamorfoza sau Ulise, iar ce rezultă din aceste lecturi „de gradul doi” sunt tot atâtea efigii; ierte-mi-se că le descompun în citate, aceste „plăci memoriale” ale unor autori peste mode şi timp:
„Fără Flaubert, în Franţa nu ar fi existat niciun Marcel Proust, în Irlanda, niciun James Joyce. În Rusia, Cehov nu ar fi fost chiar Cehov.”;
„Kafka e cel mai mare scriitor german din vremurile noastre. Poeţi ca Rilke sau romancieri ca Thomas Mann sunt, prin comparaţie cu el, nişte pitici sau sfinţi de ipsos.”;
„Întregul este o vânătoare de comori, unde comoara este timpul, iar locul de ascunzătoare este trecutul; aceasta e semnificația profundă a titlului În căutarea timpului pierdut. Convertirea senzației în sentiment, fluxul și refluxul memoriei, valuri de emoții precum dorință, gelozie și euforie artistică – acesta este materialul acestei opere enorme (…). Proust este o prismă. Singurul rol pe care îl are este e a refracta, iar prin refractare, de a recrea o lume în retrospectivă.”;
„Ulise are o structură splendidă şi durabilă, dar a fost uşor supraestimată de genul de critici care sunt mai mult interesaţi de idei, generalităţi şi aspecte umane decât de opera de artă în sine”; or, Vladimir Nabokov citeşte à la lettre romanul lui Joyce, într-un splendid eseu de peste 100 de pagini! (Totodată, pune în gardă împotriva „monstrului care urcă scările de pe un picior pe altul, sumbrul bun-simţ, ca să se vaiete că romanul nu este pentru publicul larg, că romanul niciodată, în vecii vecilor, nu se va… Şi chiar atunci, (…) falsul bun-simţ trebuie împuşcat în cap”.)
Conştient că tocmai am comis o dublă impietate – faţă de Cursuri-le de literatură, care ar trebui citite, şi nu citate, dar şi faţă de capodoperele propriu-zise, pe care „excentricul profesor Nabokov” le analizează de-a fir a păr –, repet după Simona Popescu: „Aceasta e o carte despre cum citeşte un scriitor bun literatura adevărată. Un scriitor bun este întotdeauna un cititor bun”.
4 septembrie ’23