Hannah Arendt
Hannah Arendt scria în Originile totalitarismului (1951) că soluțiile totalitare pot supraviețui la fel de bine și după prăbușirea regimurilor de acest tip. Cum anume? Cel mai probabil, sub forma unor „ispite” care reapar la suprafața societății atunci când „treburile cetății” (de orice natură ar fi ele, de la cele politice, la cele economice și culturale) nu par a funcționa atât de bine pe cât și-ar dori cetățenii.
Între Hannah Arendt și Ágnes Heller există un remarcabil raport de influență conceptuală. Le apropie ideea că natura umană nu poate fi evaluată ori determinată cu precizie de ființele umane. Heller, sub influența autoarei Originilor, abandonează multe din proiectele de antropologie filosofică ale anilor 1960 și ajunge să considere la rându-i că noțiunea de „condiție umană” nu mai este sinonima condiției umane per se, ci tocmai critica deslușită a acesteia. Marca finală, completă, a apostaziei lui Heller privind marxismul originar este tocmai ideea ei de inspirație arendtiană că umanizarea nu mai are nimic de-a face cu istoria. Cum se traduce acest lucru? Prin asumarea faptului că suntem umani din născare, că determinările sociale își intră în rol încă de când apărem pe această lume, că ceea ce numim instincte nu reprezintă altceva decât vagi urme ale unei condiții pierdute. Procesul de acordare fină între condiția pierdută și cea dobândită, presupune, desigur, ideea unui conflict, unei tensiuni (tensiune care, după Heller, poate fi benefică și creatoare). Pentru Ágnes Heller, condiția umană este negreșit tripartită, potrivit următoarelor propoziții: (1) reglementarea socială înlocuiește instinctul; (2) istoricitatea este concepută ca determinare și auto-determinare; (3) istoricitatea înseamnă totodată traiul în tensiune.
Ágnes Heller era pe deplin conștientă de profunda ineficiență birocratică a regimului sovietic (o concluzie puternic anti-weberiană, dacă privim la rolul pe care sociologul german îl conferă birocratizării). Numai că în loc să privească această ineficiență ca pe un eșec, ea considera că vorbim de fapt despre însuși scopul intim și nedeclarat al regimului: acela de a amâna până la frustrare satisfacerea nevoilor propriilor subiecți (cetățenii). Dacă vrem, este vorba de o formă de perversiune politică inerentă sistemului totalitar. În acest sens, faptul că Heller și soțul ei (Ferenc Fehér, 1933-1994) au privit zorii erei gorbacioviste cu neîncredere, se datorează și concepției potrivit căreia așa-zisele „dezghețuri” n-au fost altceva decât forme mascate de depresurizare internă, strict în sânul partidului. Controlul asupra spațiului social rămâne însă unul de tip total, indiferent de avataruri. În societatea totală nu există pluralism iar când acesta se insinuează totuși (a se citi în diateză pasivă), este doar mimat.
Filosoafa maghiară admite faptul că totalitarismul este un vlăstar al tradiției culturale occidentale. Evident, nu-l plasează la vârful „proiectului modernității” pentru că-l consideră totuși un experiment și, mai mult de atât, unul ratat. Altfel spus, ea respinge ideea că barbaria ar fi trăsătura marcantă a modernității și, în general, respinge orice critică absolută a raționalismului modern. Pentru ea, liberalismul, democrația și totalitarismul fac toate parte din bagajul invențiilor moderne. Pentru ea, esența democrației rezidă în obediența oamenilor în fața unor legi pe care și le-au creat ei înșiși, legi care asigură participarea politică activă (vezi Teoria modernității).
Mai târziu, în 1990, Heller scria că modernitatea este un punct de ruptură în procesul de demontare (în sensul termenului german de Abbauen) a „artificiului natural” (natural în sensul aristotelic de physis, iar artificiu, în sensul contraponderii la natural) care a asigurat supraviețuirea rasei umane în ultimele câteva mii de ani (vezi cartea ei Can Modernity Survive?). Democrația ateniană, spre exemplu, fusese în opinia ei un astfel de efort de Abbauen. Pentru acest lucru, „imaginația modernă începe să lucreze atunci când și acolo unde naturalul apare ca artificial; un construct al omului care poate fi deconstruit”. La Heller, problema modernității rezidă în aceea că prezintă implicații radicale în câmpul eticii, obiceiurilor, religiei, tradiției, etc. Modernitatea este automat și revoluționară, deoarece scepticismul filosofic devine parte integrantă din practica cotidiană.
Ágnes Heller nu-și permite concluzii apodictice și ca atare demonstrează permanent că rămâne o gânditoare mai degrabă liberală (în sens de comprehensivă, lipsită de idei preconcepute): pentru Heller, modernitatea reprezintă atât „concretizarea libertății”, cât și încarnarea „pericolului relativist”. Împotriva variilor primejdii ale modernității, Heller oferă imaginea optimistă a unui fenomen complex care asigură, mai presus de toate, mai multă speranță, egalitate, stabilitate, libertate (ș.a.m.d.) decât orice altă perioadă/ societate premodernă (inclusiv decât democrația ateniană). Principala miză a acestui lanț de gândire și transformare calitativă a ideilor se traduce prin despărțirea de Georg Lukács și apropierea de Hannah Arendt. Cum ar spune chiar Heller, citată de Vladimir Tismăneanu într-un articol intitulat Georg Lukács, Școala de la Frankfurt și problema convertirii, „Lukács s-a ales pe sine ca marxist”. În aceeași ordine de idei, putem spune, în fine, că Heller s-a ales pe sine ca arendtiană…