Lagărul Lamsdorf
Situat în apropierea satului Lamsdorf, în Silezia (astăzi în Polonia), într-un câmp înconjurat la oarecare distanță de păduri, acest lagăr era de fapt un complex format din șase lagăre mai mici, fiecare cu câteva mii de prizonieri. A fost construit în 1914, iar primii săi locatari au fost rușii capturați de germani în luptele de la Lacurile Mazuriene. Cele șase lagăre erau situate la circa 100-200 de metri unul de celălat, dar comunicau între ele și cu stația de cale ferată. Exista și o cale ferată ferată cu ecartament îngust, inclusiv aprovizionarea internă realizându-se cu vagoneți. Garduri de sârmă ghimpată și șanțuri înconjurau complexul.
Prizonieri francezi la muncă într-o fermă din Germania
Aici au ajuns mai ales prizonieri din rândurile trupei Armatei Române, dar și câțiva ofițeri români. Cifrele totale erau mari în 1917, o sursă făcând referire la 15.000 de soldați români, în vreme ce o alta dădea cu precizie 13.535 de soldați români și patru ofițeri, ceea ce reprezenta ceva mai mult de jumătate din numărul total de prizonieri aliați din Lamsdorf. În privința ofițerilor, dintr-un alt document reieșea că au fost internați acolo un colonel, un căpitan, trei locotenenți, nouă sublocotenenți și un preot.
Lagărul nr. 4 era destinat carantinei, pe unde treceau toți prizonierii ajunși la Lamsdorf. De regulă percheziția făcută la sosirea în lagăr îi ușura pe prizonieri de diferite obiecte „interzise”. Totodată, unora dintre românii ajunși acolo la sfârșitul anului 1916, care nu aveau mantale și uneori nici pantaloni, li s-au dat astfel de piese vestimentare de către administrație; paltoanele aveau o bandă roșie la mâneci. Pentru a evita răspândirea bolilor, prizonierii treceau pe la dezinsecție, li se făceau injecții. Barăcile erau construite din scânduri, îngropate parțial, acoperite cu carton dat cu smoală, fără ferestre. În fiecare baracă încăpeau circa 100 de prizonieri. Prost izolate, barăcile nu ofereau în realitate condiții prea bune de trai. Umezeala contribuia la disconfortul permanent. Captivii dormeau în paturi suprapuse, pe saltele umplute cu paie, iar pentru învelit aveau câte o pătură. Barăcile aveau curți separate de rețele de sârmă, iar între perimetrele acestora patrulau gărzile.
Prizonieri ruși în Germania
După ce au trecut de perioada de carantină, unii dintre prizonierii români au ajuns în lagărul nr. 5. Barăcile erau mai bune aici, iar prizonierii dormeau pe saltele puse noaptea pe jos. Lagărul nr. 6 era mizerabil, cu barăci în pământ, umede, neluminate, cu uși stricate, ferestre sparte, cu latrine improvizate.
Există surse românești potrivit cărora paturile din barăci erau mari, suprapuse, în care dormeau câte patru prizonieri; saltelele erau umplute cu talaș. Din alte informații aflăm că prizonierii dormeau pe jos, pe paie. Când ploua și era noroi, prizonierii care aveau pături le așterneau pe jos pentru a dormi, învelindu-se cu mantaua, iar cei care nu aveau această piesă vestimentară se acopereau doar cu vestonul. Diferențele, contradicțiile existente în sursele citate au ca explicație experiențele personale diferite ale prizonierilor români care au ajuns în Lamsdorf.
Mâncarea se distribuia de trei ori pe zi. Castroane și linguri fuseseră date prizonierilor de către administrația lagărului. Meniul era format aproape tot timpul dintr-o supă făcută din legume pe care românii nu prea le întâlneau la ei acasă. La prânz supa era îngroșată cu puțină făină de porumb, orz, varză, gulii, coji de cartofi, mazăre. Supa de melci era greu de mâncat. O dată pe săptămână prizonierii primeau bucăți mici de carne sau oase de oaie, care doar creau impresia de grăsime în mâncare. Alți prizonieri aminteau că dimineața se dădea cafea, făcută din „rumeguș de brad ars băgat în apă caldă”. La prânz era vremea unei supe de gulii amare. Seara iarăși cafea sau câte o supă, „apă chioară”.
Pâinea era făcută din cartofi fierți, amestecați cu mașina, rumeguș și făină neagră în cantitate foarte mică. O pâine se împărțea la 10 oameni. Uneori distribuitorii – români – își păstrau pentru ei o cantitate mai mare de pâine decât le revenea celorlalți prizonieri, ceea ce stârnea nemulțumirea acestora din urmă. Tăierea pâinii devenise un adevărat ritual pentru captivi, atenți ca această operațiune să se facă drept. Cu această hrană puțină și slabă, prizonierii rămâneau mereu flămânzi. Oamenii erau înnebuniți de foame și nu înțelegeau de ce nu primesc hrană suficientă, credeau că germanii voiau să-i extermine prin înfometare. Erau frecvente scenele în care prizonierii români se aruncau asupra firimiturilor de pâine – dar și asupra mucurilor de țigară – ori scormoneau în gunoaie pentru a găsi ceva de mâncare.
Lipsa de hrană îi făcea pe prizonieri vulnerabili la boli. Picioarele li se umflau și le resimțeau „ca de plumb”, fețele li se învinețeau și li se deformau. Din punct de vedere al aspectului, oamenii arătau cu mult mai bătrâni decât erau în realitate. Dezinteria făcea ravagii. Mortalitatea a început să fie foarte mare între prizonierii români în iarna 1916/1917. În special în lagărul nr. 6 au murit foarte mulți prizonieri români. Cu toate măsurile luate de germani, în lagărul Lamsdorf a bântuit tifosul exantematic, epidemia fiind favorizată de condițiile improprii de locuire. Informațiile obținute de oficialii de la Iași, din surse diverse, arătau că în lunile ianuarie-martie 1917 au murit în lagărul de la Lamsdorf 1.166 de prizonieri români. Morții erau îngropați în gropi comune, fără haine. Mantalele și bocancii celor morți ajungeau la cei vii. Din alte date obținute de oficiali militari români în ianuarie 1919, în acest lagăr muriseră în 1917-1918 peste 8.000 de oameni. Potrivit altor estimări, mai mult de o treime dintre prizonierii români ar fi murit.
Bancnotă dintr-un lagăr de prizonieri, Germania
Dacă aveau bani, cum era mai ales cazul ofițerilor, care primeau soldă, prizonierii puteau cumpăra țigări sau tutun, sare, scrumbii, bomboane cu mentă și cremă de ghete de la magazinul lagărului. Pentru a-și procura tutun, unii prizonieri își vindeau pâinea. Se înregistrau și furturi între prizonieri, care atunci când erau descoperite erau penalizate de un „tribunal” ad-hoc. Tălmacii aveau o situație oarecum privilegiată în comparație cu ceilalți prizonieri. La Crăciunul anului 1916, prizonierii din Lamsdorf au primit de la administrația lagărului câte un mic „cadou”, format din fleacuri și câteva dulciuri.
Alături de români, numeroși în Lamsdorf erau și prizonierii ruși. Aceștia aveau să le atragă atenția românilor prin solidaritate, lipsa furtului între ei, dar și prin brutalitate. În același timp, tensiunile, conflictele între români și ruși nu au lipsit în acest lagăr.
În vreme ce puținii ofițeri români discutau ori citeau din cele câteva cărți rămase asupra lor de pe front, jucau cărți, își reparau hainele etc., soldații prizonieri făceau diverse corvezi în interiorul lagărului, dar mai ales erau folosiți la muncă în afara acestuia. Ei lucrau de la ora 8:00 la 17:30, cu o pauză între 11:30 și 13:00. Erau folosiți la încărcat și descărcat pietriș, în agricultură, uneori în moduri incredibile. Există mențiuni românești că unii prizonieri ar fi fost înjugați la plug în locul boilor. Când se întorceau de la lucru, unii prizonieri cădeau pe marginea drumului din cauza slăbiciunii.
Ulterior încheierii războiului, mulți prizonieri români din lagărul Lamsdorf aveau să reclame că nu își primiseră drepturile de muncă, așa cum prevedea legislația germană. Din mărturiile unor prizonieri români reiese că aceștia erau furați de gardienii germani, că le erau reținute pachetele, banii și alimentele. Unii germani s-au dovedit brutali cu captivii, în anumite cazuri urmările fiind grave.
După încheierea armistițiului dintre Germania și Aliați, în noiembrie 1918, încă se mai găseau în acest lagăr câteva mii de prizonieri români. Sub pretextul că ar fi vrut să evadeze, asupra prizonierilor români se deschisese focul cu mitralierele în noiembrie 1918. Alți prizonieri români, se pare că în număr mult mai mare, erau detașați la lucru în acel moment.
Au existat și alte lagăre cu prizonieri români în Silezia, spre exemplu la Neuhammer am Queis. Se găseau acolo la un moment dat 2.235 de soldați români, reprezentând aproximativ 10% din totalul prizonierilor aliați.