Asistența medicală și religioasă la Crefeld
Și din punct de vedere al asistenței medicale, ofițerii români de la Crefeld au avut o situație privilegiată în raport cu alți prizonieri din Germania, în mod special cu trupa. Spre sfârșitul perioadei de prizonierat, în baza unei înțelegeri între puterile combatante, românii de la Crefeld au cerut ca șapte ofițeri invalizi să fie duși într-un sanatoriu dintr-o țară neutră, potrivit înțelegerilor dintre guvernele beligerante. Era practic un schimb de prizonieri, pe bază de reciprocitate.
La fel ca în alte câteva lagăre din Germania, și la Crefeld a existat o vreme un preot ortodox român. Însă după repatrierea acestuia, unii dintre ofițerii prizonieri au participat la slujbele de la biserica catolică franceză. După ce și francezii au plecat, iar preotul catolic nu a mai venit în lagăr, românii credincioși au rămas fără asistență religioasă.
Moartea
În pofida îmbunătățirii condițiilor din lagăr, ofițerii români de la Crefeld nu au fost ocoliți de moarte. Un locotenent în rezervă, Cola Ioanichii, a murit de tuberculoză în spital, la 17/30 august 1917. La înmormântarea sa au participat câteva zeci de ofițeri români și comandatura. Germanii (comandatura, muzica, plutonul de onoare sub arme) erau în ținută de ceremonie. Din partea ofițerilor români s-au depus patru coroane, iar din partea lagărului una. Ofițerii prizonieri au strâns bani pentru a face o cruce de piatră lui Cola Ioanichii.
Sinuciderile între prizonierii români erau rare, mai ales dacă le comparăm cu cele din rândurile altor prizonieri. Un caz care a lăsat urme și în memorialistică, și în documentele disponibile a fost cel al colonelului Negruzzi. Acesta s-a aruncat de la etajul trei al cazărmii lagărului Crefeld, la 16/29 octombrie 1917. Transportat la spital, a murit la puțin timp după miezul nopții. Apropiații săi spuneau că suferea de neurastenie, se gândea la soția lui, care nu îi scria deloc. Înmormântarea colonelului a avut loc câteva zile mai târziu. Au fost de față aproape o sută de ofițeri români, peste 20 de soldați și sergenți români, câțiva ofițeri ruși. Comandatura germană a participat în ținută de ceremonie. Românii, rușii și germanii au depus coroane. Coșciugul a fost depus în capela cimitirului, unde s-a oficiat slujba. Întrucât în lagăr nu mai exista niciun preot român ortodox, la solicitarea ofițerilor români, slujba a fost oficiată – contra unui onorariu – de un protoiereu rus. Colonelul Stavrache, care avea cel mai mare grad între români, a ținut un discurs în care l-a elogiat pe defunct. O companie de soldați germani a dat onorul, iar muzica militară a intonat un marș funebru de-a lungul drumului. La mormânt, scriitorul Eugen Todie, sublocotenent în rezervă, a citit o poezie.
Ofițeri români prizonieri în Germania (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)
Pe lângă cei doi ofițeri amintiți, la Crefeld mai muriseră și câțiva soldați români, între ei și un tuberculos. În septembrie 1917, s-a făcut o colectă între ofițerii prizonieri, în vederea construirii în cimitirul Crefeld a unui monument al eroilor, indiferent de naționalitate. Ofițerii români au strâns o mie de mărci, pe care o lună mai târziu i-au înaintat primăriei orașului Crefeld.
Prizonierii românii și „explorarea” orașului Crefeld
Tot mai mulți ofițeri români prizonieri de la Crefeld au avut dreptul, începând din vara anului 1917, să iasă în oraș, cu însoțitor. Ofițerii voiau în primul rând să-și rezolve diverse probleme, spre exemplu să-și schimbe lentilele sau să-și cumpere ochelari noi, să meargă la dentist, să cumpere ață, nasturi, unsoare de ghete etc. Prizonierii nu aveau mărci asupra lor. Când aveau de plătit ceva, se tocmeau, alegeau obiectele de cumpărat, apoi acestea erau aduse la cancelaria lagărului, unde din banii ofițerului respectiv erau plătiți negustorii. Ofițerii prizonieri puteau face plimbări la hipodrom, în grup.
Ofițeri români prizonieri (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)
Ofițerilor prizonieri cu grade și cu funcții mari li s-a dat voie să meargă în oraș fără însoțitor, doar pe baza unei cărți de onoare (un carton tipărit). Practic, ofițerul declara pe cuvânt de onoare că nu avea să părăsească lagărul fără voie, în caz contrar urmând a fi pedepsit.
Orașul Crefeld i-a impresionat pe prizonieri, cu clădirele sale frumoase, de câteva etaje, cu tramvaiele sale. Românii remarcau ordinea și curățenia, care li se păreau „perfecte”. „Complexul Dinicu Golescu” părea să fie experimentat de românii din fiecare generație care, într-un fel sau altul, veneau în contact cu lumea occidentală, în acest caz cu cea germană. Le atrăgeau atenția vehiculele speciale pentru măturat, stropit și transport, existența unui crematoriu pentru arderea gunoaielor orașului, observau caii buni, căminele pentru locuit, pentru masă și lectură ale lucrătorilor. Au văzut și magaziile orașului, unde se depozitau furajele necesare hrănirii animalelor și păsărilor pe care le aveau locuitorii. Era și o protecție suplimentară contra incendiilor.
Prizonierii români au făcut uneori vizite în grupuri mari (chiar peste 60 de persoane) în oraș, însoțiți de ofițeri și subofițeri germani. Spre exemplu, au fost vizitate o fabrică de pâine, o școală de meserii (țesătorie), un liceu de fete (aici au participat 50 de profesori și învățători români), un institut de corecție pentru minori, muzeul local de artă, cu picturi și sculpturi italiene, serviciul de salubritate și de pompieri ale municipalității, crematoriul orașului, fabrici de conserve, de marmeladă.
Un grup a vizitat o fabrică de vagoane din Düsseldorf, pe malul Rinului. Li s-a prezentat procesul tehnologic al construirii unui vagon (de persoane sau de marfă), de la început până la intrarea în circulație. Românii erau uimiți de mașinile diversificate utilizate în acea fabrică. În același timp, ei au reținut prezența muncitorilor belgieni acolo, aduși pentru a suplini plecarea muncitorilor germani pe front.
S-au înregistrat cazuri de ofițeri români care au fugit în timpul vizitelor în oraș. Fugarii erau prinși la scurt timp, la mică distanță de oraș. Drept pedeapsă, aceștia primeau câte șapte zile de carceră și erau mutați în alt lagăr. Încercarea lor de evadare avea consecințe și asupra celor rămași, comandatura restrângând vizitele în oraș.
Relațiile de dragoste dintre ofițerii prizonieri și femeile germane erau interzise, chiar dacă era vorba doar de corespondență. Cei care încălcau interdicțiile erau pedepsiți cu cinci zile de arest.