Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Faimoasa butadă a lui William Faulkner aleasă ca titlu pentru acest eseu se aplică în mod cert peisajului postcomunist, un univers politic, moral și cultural impregnat de memorii încă neprocesate. Doi eminenți cărturari, extrem de apreciați pentru contribuțiile lor la înțelegerea noastră asupra comunismului sovietic, au realizat o colecție edificatoare de studii concentrate pe impactul moștenirilor istorice asupra comunităților post-totalitare, mai mult sau mai puțin democratice. Au trecut 25 de ani de la prăbușirea a ceea ce istoricul Martin Malia numea partocrații ideocratice, în timpul acelei extraordinare serii de evenimente pe care Papa Ioan Paul al II-lea le-a unit sub umbrela semantică de annus mirabilis 1989. De fapt, 1989 s-a încheiat în decembrie 1991, odată cu dezmembrarea statului creat de Lenin la 1917. Inițial, a prevalat euforia și mulți s-au grăbit să anunțe pogorârea unei novus ordo seclorum peste lume. Ulterior însă, au apărut și primele întrebări: A dispărut pur și simplu trecutul comunist sau continuă încă să influențeze, direct și indirect, noile construcții politice? Este deplorata corupție generalizată din fosta URSS și Europa Est-Centrală un fenomen nou, sau își are mai degrabă obârșia în nepotismul deșănțat caracteristic fazei terminale a regimurilor comuniste?

Ken Jowitt, autor al cărții de pionierat „Noua dezordine mondială: extincţia leninistă” (Curtea Veche, 2012; 1992; varianta în limba engleză apărută la University of California Press sub titlul „New World Disorder: The Leninist Extinction”), a fost unul dintre primii, dacă nu chiar primul politolog care să sublinieze importanța crucială a moștenirilor în reconfigurarea ordinii post-totalitare. În mod cu totul justificat, coordonatorii acestui volum edificator îi aduc un omagiu. Spre deosebire de cei care au crezut că trecutul nu contează, Jowitt și studenții săi, incluzându-i aici pe Rudra Sil, Marc Howard, Arista Cirtautas, Veljko Vujačić, Grigore Pop-Elecheș (prezent în acest volum), au insistat asupra dimensiunii istorice a tranzițiilor. Nu au pus în evidență doar povara trecutului comunist, ci și resurgența memoriilor, simbolurilor și valorilor precomuniste.

Fără îndoială, locuitorii lumii postcomuniste nu sunt prizonieri ai trecutului. Beissinger și Kotkin au dreptate când avertizează asupra oricărei forme de determinism fatalist. Și totuși, trecutul continuă să bântuie memoriile individuale și colective deopotrivă, și provoacă polemici, controverse, bătălii intelectuale, războaie culturale. Același trecut afectează modul în care oamenii tratează chestiuni precum drepturile de proprietate, procedurile juridice, chiar drepturile omului. Reconcilierea cu trecutul este o expresie, în fapt un laitmotiv pe care îl putem auzi în toate aceste țări, din Estonia în Croația, și din România în Ucraina. Derapajul neo-autoritar care continuă în Ungaria sub premierul Viktor Orban este el însuși justificat de către arhitectul său drept o încercare de a purifica sfera publică de orice urme reziduale comuniste.

Două variabile sunt suficient de puternice: geografia și timpul. Există distincții semnificative între țările fostei URSS și cele ale Europei Est-Centrale. De asemenea, impactul moștenirilor rămâne un factor care distinge între Balcani și Europa Centrală, confirmând adesea invizibila, și totuși persistenta, prezență a tradițiilor habsburgice (domnia legii, constituționalismul, societatea civilă, valorile burgheze urbane). Trebuie remarcat că experiența sovietică (minus statele baltice și Moldova) a durat peste șapte decenii. Totodată, examinarea moștenirilor presupune o distanță în timp care ar permite cercetătorului să determine dacă avem de-a face cu fenomene pasagere sau cu circumstanțe sociale de durată. Prin urmare, este corect să privim, așa cum o fac și coordonatorii acestei cărți, către analiza clasică a lui Alexis de Tocqueville, „Vechiul regim și revoluția” (Editura Nemira, 2000; 1855 pentru ediția originală). Clivajul macroistoric la care s-a referit a avut loc cu cincizeci de ani mai devreme, oferind astfel avantajul „unei distanțe temporale între trecut și prezentul discutat, astfel încât presupusa conexiune să nu poată fi considerată o stare de lucruri pasageră”.

Beissinger, Kotkin și colaboratorii la acest volum percep demersul lor în contrapartidă, sau chiar ca o provocare la cândva dominanta paradigmă tranzitologică, cu ale ei ipoteze triumfaliste, implicații teleologice și lipsă de preocupare pentru impactul a ceea ce am numit cândva a fi leninismul rezidual. Meritul acestui volum stă mai ales în efortul de a introduce substanță empirică în abordarea noastră asupra conceptului de moșteniri. Coordonatorii au invitat un grup de specialiști pentru a trata aceste chestiuni în modalități riguroase din punct de vedere empiric și de-a lungul unui model conceptual care privește la natura multifațetată a ceea ce înțelegem prin moșteniri. Speculația, oricât de atractivă ar fi, este înlocuită aici de o analiză concretă și superb documentată. Cu alte cuvinte, moștenirile nu sunt nici omogene, nici liniare, ci structuri policromatice care leagă trecutul de prezent prin varii forme indirecte de cauzalitate.

Marele filosof polonez, Leszek Kołakowski, a vorbit cândva despre ruinele mișcătoare ale comunismului, o metaforă pe care o găsesc foarte adecvată pentru abordarea intelectuală propusă în această lucrare. Coordonatorii și-au îndemnat autorii să „nu măsoare evoluțiile prin etaloane holiste ori prin vreo concepție abstractă asupra tipului de societate în care ar fi trebuit să se transforme aceste societăți, ci prin ce tip de relații întrețin ele de fapt”. (p. 6) Capitolele individuale răspund prin urmare la întrebări de tipul: cum poate exista proprietate privată într-un mediu văduvit de domnia legii, cum se raportează instituțiile, modelele și obiectivele în noile societăți politice la regimul anterior și în ce măsură putem vorbi de experiențe complet noi? Aceste lucruri au un efect asupra însuși conceptului de schimbare revoluționară și a semnificației transformării din 1989-1991 pe care unii autori (inclusiv subsemnatul) o leagă de ascensiunea societății civile, iar alții, în special Stephen Kotkin, o văd drept opera unei societăți necivile care bate în retragere. Pentru el, societatea necivilă este un alt nume pentru ruinata birocrație comunistă care se reinventează pe sine ca noua clasă de afaceri (antreprenorială) a postcomunismului.

Studiile postcomuniste se confruntă adesea cu o confuzie conceptuală. Nu este însă și cazul acestei cărți. Atât coordonatorii, cât și autorii, își precizează foarte lămurit conceptele operaționale. Spre exemplu, Beissinger și Kotkin definesc moștenirile istorice în termeni cât se poate de inechivoci, făcând prin urmare un serviciu literaturii care se ocupă, în general, de aceste subiecte: „Printr-o 'moștenire' înțelegem o relație de cauzalitate durabilă între vechile instituții și politicile practicilor și convingerilor subsecvente, mult după ieșirea din uz a regimurilor, instituțiilor și politicilor care le-au dat naștere.” (p. 7) În capitolul său, Grigore Pop-Elecheș examinează prioritățile educaționale ale României de dinainte de 1989 (omniprezenta propagandă asfixiantă și accentul excesiv pe profesionalizarea tehnică) ca elemente explicative (moșteniri) ale deficitului democratic din această țară. În mod similar, eseul pătrunzător al Annei Grzymala-Busse explorează variile roluri jucate de Biserica Catolică înainte și după 1989. Cu alte cuvinte, moștenirile nu se limitează la practicile simbolice și instituționale comuniste, ci pătrund în mai larga sferă societală, înglobând activități religioase, artistice și disidente.

Valoarea trainică a acestei cărți rezidă în abilitatea de a interconecta cadrul teoretic propus de coordonatori și capitolele concrete, extrem de informative și riguros analitice. În mod special oportună, în lumina avatarurilor putinismului, mi s-a părut discuția pe care o propune Brian Taylor asupra „moștenirii elitei cekiste” ca ilustrare a ceea ce coordonatorii numesc modelul „translării”: „Translarea denotă o situație în care o veche practică își găsește un nou rost și se redesfășoară într-un alt mod decât cel real la momentul apariției practicii respective, dar care aduce aminte încă, în aspectele ei fundamentale, de practica timpurie, prin maniera de acțiune implicată și semnificațiile aferente.” (p. 13)

O altă formă de relație tip moștenire este definită de către editori drept „bricolaj”. Pentru că am studiat eu însumi construcțiile ideologice baroce postcomuniste, inclusiv ceea ce numesc stalino-fascism, găsesc abordarea lor captivant de utilă. Inspirați de literatura istorică instituționalistă, ei înțeleg prin acest bricolaj constelațiile dinamice în care „elemente ale trecutului se amestecă și se întrepătrund integral cu prezentul, dând naștere unei situații complet noi care mai poartă doar vag amintirea vechiului, dar care încă prezintă în profunzime amprenta acestuia.” (p. 14) Spre a conchide, acest volum cu adevărat original înseamnă o contribuție fundamentală atât la domeniul politicii comparative, cât și la cel al studiilor istorice comparative, în fapt o colecție impresionantă de contribuții teoretice foarte sofisticate ce se bazează pe analize empirice de profunzime.

(Versiune adaptata a recenziei, apărută in revista „Current History", a lucrării coordonate de Mark R. Beissinger și Stephen Kotkin, „Historical Legacies of Communism in Russia and Eastern Europe", New York: Cambridge University Press, 2014. Traducere de Marius Stan, căruia ii mulțumesc și pe această cale.)

În societățile post-dictatoriale, trauma trebuie abordată, moștenirile autoritare trebuie confruntate iar vina și responsabilitatea trebuie procesate în cadrele responsabilității. În cazul fostului Bloc socialist, putem invoca doar parțial succesul în rezolvarea enigmei legată de condamnarea juridică a criminalilor regimurilor comuniste și de maniera cea mai bună de administrare a trecutului. Au existat varii soluții privind chestiuni precum procese internaționale și naționale, lustrație, comisii istorice, dar încă mai este mult de făcut în termenii evaluării istorice, responsabilității juridice și memoriei colective. Orice pronunțări asupra eșecurilor sau succeselor acestor evoluții depinde deopotrivă de criteriile de comparație și de orizonturile existente de așteptare, pentru fiecare țară din regiune în parte.

Efectele negative care acompaniază amnezia socială adânc înrădăcinată nu ar trebui subestimate. Absența dezbaterilor publice reale și a analizelor cumpătate despre trecut (inclusiv recunoașterea de către cele mai înalte instituții ale statului a crimelor împotriva umanității comise sub dictaturile comuniste) alimentează insatisfacții (nu într-atât de) tăcute, revoltă și facilitează ascensiunea la putere a noilor demagogi. Un caz elocvent este regimul lui Vladimir Putin din Rusia. Un ingredient esențial al legitimității "democrației sale dirijate" este amnezia instituțională, falsificarea istoriei secolului XX, a trecutului sovietic, și în special a genocidului(rilor) stalinist(e). Spre exemplu, David Satter remarca în 2012 că Rusia este o țară "care nu a dorit să privească în față adevărul complet despre comunism" (David Satter, It Was a Long Time Ago, and It Never Happened: Russia and the Communist Past, New Haven, CT: Yale University Press, 2012). După tentativele neconcludente ale lui Boris Elțin de a organiza un proces al Partidului Comunist, lucrurile s-au mișcat în direcția opusă: mitologiile timpurilor sovietice au fost restaurate și cei care continuă să insiste asupra atrocităților trecutului au fost din ce în ce mai marginalizați.

Reacția contrarevoluționară a lui Putin la Euromaidan nu a făcut decât să ranforseze contrastul dintre îngroparea în valorile trecutului comunist și tradiția morală și politică a mișcărilor care au avut loc între 1989 și 1991, care erau centrate pe împuternicirea celor fără de putere. În acest sens, Euromaidanul a simbolizat renașterea civismului democratic. Istoricul Timothy Snyder a înțeles în mod pertinent modul în care aceste proteste au revitalizat cetățenii respectivei țări: "Protestatarii reprezintă fiecare grup al cetățenilor ucraineni: vorbitorii de rusă și vorbitorii de ucraineană (deși cei mai mulți ucraineni sunt bilingvi), oameni din zonele urbane și cele rurale, oameni din toate regiunile țării, membri ai tuturor partidelor politice, tinerii și bătrânii, creștinii, musulmanii și evreii" (Timothy Snyder, “Fascism, Russia, and Ukraine,” New York Review of Books, 20 March 2014: http://www.nybooks.com/articles/archives/2014/mar/20/fascism-russia-and-ukraine/). În pofida diferențelor evidente, originate în mod particular în spectrul imperialismului rus, unele dintre provocările cu care s-a confruntat Ucraina în 2014 sunt identice cu ele care au caracterizat persistent post-comunismul în fostul Bloc sovietic.

Scriind în 1992, Leszek Kołakowski (adesea numit filosoful "Solidarității") a diagnosticat în mod remarcabil pericolele care pândeau imediat după 1989: "Euforia este întotdeauna scurtă, indiferent de ce o provoacă. Euforia post-comunistă este gata și premonițiile pericolelor iminente cresc. Monstrul trage să moară în felul său monstruos. Să vedem oare un alt monstru luându-i locul, o serie de lupte sângeroase între variile lui rămășițe? Câte noi țări vor apărea din haos. ...Singurul lucru pe care îl știm cu siguranță: nimic nu este sigur; nimic nu este imposibil" (Leszek Kołakowski, "Amidst Moving Ruins," in The Revolutions of 1989, ed. Vladimir Tismaneanu, London: Routledge, 1999). La 25 de ani după 1989, o lipsă de predictibilitate izbitor de asemănătoare pare să se abată asupra viitorului Europei de Est. Euromaidanul, precum și demonstrațiile de stradă ale ultimilor ani în Sofia, București, Budapesta, Varșovia sau Riga, au relevat o prăpastie în continuă căscare între așteptările post-comuniste și realizări. Deopotrivă promițătoare și neliniștitoare, realitatea post-1989 este instabilă social și confuzantă psihologic.

Chestiunea centrală care bântuie această realitate rămâne, în termeni arendtieni, cum anume pot gândirea și acțiunea să fie reconciliate întru căutarea emancipării civice? Răspunsul la o asemenea interogație ne aduce înapoi la un liberalism al fricii, unul întărit de cunoașterea profundă a sensului și experienței lipsirii de libertate. Societatea civilă ca mit central al mișcărilor din 1989 a fost cuprinsă de conștientizarea temătoare a trecutului comunist cu ale sale fantasme totalizatoare, colectiviste și exterministe. În orice caz, în cele mai multe țări ale fostului Bloc socialist, valorile asociate cu acest mit politic par a bate în retragere. Provocarea autoritarismului și eurasianismului lui Putin reprezintă o povară adițională asupra și așa fragilului echilibru democratic al acestor societăți. Vestea bună este că moștenirile leniniste dispar treptat. Odată integrate în Uniunea Europeană, cele mai multe țări ale regiunii au depășit un prag extrem de important. Vestea mai puțin bună este că peisajul se găsește încă bântuit de nevroze colective și anxietăți pre-moderne, ataviste.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG