Linkuri accesibilitate

Împotriva elefantiazisului birocratic. Ultimul strigăt al lui Lenin


Încă de la sfârșitul războiului civil, Vladimir Ilici Lenin (1870–1924) a repetat obsesiv porunca „haideți să învățăm să guvernăm”. În lupta împotriva tendințelor indezirabile ale statului și mașinăriei de partid, liderul bolșevic a văzut o singură soluție: reorganizarea elitei comuniste și a conducerii de partid. Schimbările trebuiau, în viziunea sa, să vină de la vârf și să reprezinte un exemplu de urmat pentru restul societății.

La acea vreme, până și înaltele comisariate funcționau defectuos, iar Lenin nu s-a ferit să le critice. Era mai ales preocupat de funcționarea Sovnarkom (Consiliul Comisarilor Poporului), înființat pe 8 noiembrie 1917. Este și motivul pentru care, în 1922, și-a petrecut mare parte din timp cu reorganizarea întregului aparat central, pe care îl considera supradimensionat. Pe de altă parte, întorcându-se la acest tip de muncă administrativă după o lungă convalescență, Lenin a realizat că, în absența sa, partidul și guvernul nu mai lucrau în armonie și își dublau reciproc atribuțiile. Comisarii înșiși încercau să-și ocolească responsabilitățile sau se adresau în mod excesiv, chiar și pentru chestiuni mărunte, Biroului Politic.

Prima recomandare importantă pe care a făcut-o Lenin pe 23 decembrie 1922 a fost aceea de a mări la o sută numărul membrilor Comitetului Central. Spera în acest fel să atenueze rivalitățile dintre lideri și să repare pe cât posibil din imaginea șifonată a Comitetului Central prin atribuirea misiunii reconstrucției întregului aparat de stat. Nu a explicat de ce era nevoie de acest lucru, dar este lesne de imaginat cum cei șapte membri ai CC-ului se bucurau de o influență excesivă, pe care bătrânul bolșevic o abhora. După al XI-lea Congres al PCUS (27 martie–2 aprilie 1922), acești membri erau Lenin însuși, Stalin, Troțki, Zinoviev, Kamenev, Tomski și Rîkov. Este și motivul pentru care a propus înființarea unei Comisii Centrale de Control care să ia parte la munca Politburo-ului, atât activ, cât și ca entitate de supraveghere.

Totodată, Lenin s-a întors către instituția pe care tot el o crease, dar care îl dezamăgise profund: Inspecția Muncitorilor și Țăranilor (Rabkrin). Aceasta ar fi trebuit să supervizeze munca organizațiilor guvernamentale și a altor administrații, însă devenise, în cuvintele lui Orlando Figes, „un monstru birocratic și o nouă bază pentru sistemul clientelar tot mai mare al lui Stalin”. Efectul fusese așadar opus celui scontat. Trebuie spus că Rabkrin-ul s-a aflat sub conducerea lui Stalin între martie 1919 și aprilie 1922, iar la sfârșitul anilor 1920 ajunsese la 100.000 de membri.

Troțki însuși a început să atace Rabkrinul la începutul anului 1922. La acea vreme, Lenin încă apăra comisariatul și indirect pe șeful acestuia, Stalin, însă în ultimele sale scrieri îl descria ca pe un refugiu al inepției sau o adevărată cauză pierdută: „Niciun comisariat nu este mai prost organizat ca Rabkrinul, care este și complet lipsit de autoritate”. Aceste aluzii caustice, îndreptate către Stalin prin comisariatul de care era responsabil, au fost, cel mai probabil, și motivul pentru care articolul Mai bine mai puțini, dar mai buni, finalizat pe 10 februarie, a apărut în Pravda abia pe 4 martie 1923. Se pare că, inițial, majoritatea biroului politic s-a opus publicării, dar Troțki, secondat de Kamenev și Zinoviev, a insistat să apară integral.

A fost ultimul articol pe care Lenin a mai trăit să-l vadă publicat. I-ar fi plăcut să depășească vechile tradiții birocratice și i-a mustrat aspru pe intelectualii care fantasmau în legătură cu o „cultură proletară” pe acest subiect. Același Lenin, care a pretins mereu a fi un marxist ortodox, care a utilizat fără doar și poate metoda marxistă în tratarea fenomenelor sociale și care vedea chestiunea internațională în termeni de clasă, a abordat problemele guvernării mai mult ca un director executiv cu o gândire „elitistă”.

Lenin nu a aplicat metodele analizei sociale guvernului însuși și s-a mulțumit să-l privească în termenii metodelor organizaționale. Acesta era efectul situației în care se afla puterea sovietică la începutul anului 1923: puterea politică, mai ales sub Noua Politică Economică, era practic singurul instrument de acțiune care le mai rămânea bolșevicilor. Elitismul lui Lenin a fost, prin urmare, doar expresia adaptării sale la o situație în care forța motrice a regimului era reprezentată de către o autoproclamată elită...

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG