Linkuri accesibilitate

Împotriva istoricismului: Arendt, Benjamin, Primo Levi


După a doua conflagrație mondială, care dezlănțuise iadul asupra unei Europe aflată încă sub șocul Marelui Război, gândirea occidentală a fost inundată de o neîncredere profundă în principiile istoricismului. Vorbim de un scepticism cvasi-total față de orice generalizare abstractă cu privire la natura și traiectoria societății și istoriei, cu excepția—notabilă, de altfel—a libertății individuale și responsabilității personale.

Intelectualii din Europa și America au început să profeseze ceea ce se cheamă pierderea încrederii în teoriile șablonarde și atotcuprinzătoare. Tot ei eu fost cei care au simțit pericolul ascuns în identificarea anonimă și colectivă ce ghidase sistemul filosofic al lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Trecutul unei iluzii, lucrarea devenită clasică a regretatului istoric francez François Furet (1927–1997), depune mărturie pentru o astfel de „metanoia”.

Acest redescoperit interes pentru chestiunile individuale și circumspecția din ce în ce mai accentuată vizavi de marile doctrine care duseseră la anihilarea unor întregi clase sau populații și-au găsit pentru prima oară un ecou în lucrările Hannei Arendt. Gânditoarea născută la Hanovra, în Germania, se refugiase mai întâi în Franța după ascensiunea lui Adolf Hitler la putere. Sfidând în chip magistral ipotezele istoriciste, profund impresionată de revolta maghiarilor din 1956 împotriva ideologiei bolșevice și analizându-i în detaliu pe aparatcicii dogmatici și pe sicofanții intransigenți, această mare critică a totalitarismului scria cu oarecare amărăciune despre secolul pe care îl traversase: „Pentru felul nostru modern de a gândi, nimic nu are sens în și prin sine... nici istoria sau natura luate în ansamblu și cu siguranță nici întâmplările din lumea fizică sau evenimentele istorice specifice”.

Ceea ce dorea să transmită Arendt era că omenirea a permis unor procese presupus sacrosancte să modeleze înțelegerea noastră asupra lumii, descompunând „fiecare lucru tangibil, fiecare entitate individuală”, în elementele primare ale unui lanț determinist al existenței și permițându-i să treacă drept ideologie a eliberării. Textul la care mă refer aici purta titlul „Istorie și imortalitate” și apărea în revista Partisan Review în 1957. Același eseu avea să fie mai apoi extins și dedicat, în titlu și spirit deopotrivă, memoriei lui Walter Benjamin (el apare publicat în colecția de texte intitulată Între trecut și viitor. Opt exerciții de gândire politică).

Benjamin, evreu și german ca și Arendt, filosof al alienării la fel de tulburat de ambiția totalității prezentă în istoricism („Viitorul nu este rezultatul ineluctabil al unei evoluții istorice date”), contesta faptul că istoria ar fi o știință cauzală și logică. Imaginându-se pe sine ca „flâneur” și „zdrențuros”, Walter Benjamin a căutat sensul în esențe și fragmente, captând colorate și efemere indicii ale complexității dialectice a societății în vitrinele și topografia unui Paris comercial: Passagenwerk sau „Proiectul Arcadelor”. Așa cum scria și Gershom Scholem referindu-se la Benjamin, măreția se relevă în lucrurile cele mai mărunte, iar dimensiunea unui obiect se află în relație de proporționalitate inversă cu semnificația lui.

Rezistența la istoricism a fost cu adevărat dură pentru mulți dintre intelectualii evrei europeni, oriunde îi va fi împins soarta războiului. O astfel de aversiune subîntinde, de altfel, scrierile celui născut pe 31 iulie 1919 la Torino, supraviețuitorul paradigmatic Primo Levi, și în special ultima sa carte, Cei aleși și cei damnați. În acest text despre vitregiile supraviețuirii, scris în deplină agonie, nicio persoană nu poate fi redusă la o alta. Holocaustul aproape că i-a curmat viața și a aruncat cu siguranță o mare mâhnire asupra ei, însă Levi și-a păstrat până la finalul zilelor (1987) o anumită curiozitate despre lume.

Istoria pe care ne-a lăsat-o Levi demonstrează, pe lângă o mare pasiune pentru Vechiul Testament și literatura clasică, și o anumită fascinație antropologică pentru ceea ce este discret și concret: „istoria mai măruntă a experienței individuale”. Primo Levi s-a străduit să înregistreze totul despre experiența sa în ceea ce-a fost Șoah-ul. Așa cum au remarcat varii hermeneuți ai operei sale, Levi a trăit fiecare minut spre a-l putea mărturisi și, ulterior, a povestit fiecare minut spre a putea trăi.

Faptul că fusese un om de știință crescut să aprecieze valoarea educației, italianul a știut foarte bine cum să articuleze o proză cu sens. Scrierile sale nu sunt niciodată doar cataloage evenimențiale sau liste de întâmplări. Cei aleși și cei damnați avertizează, la rigoare, împotriva gândirii specifice istoricilor, una care privilegiază importanța imensului și a sistemelor diacronice în timp ce-i ignoră pe simplii plebei care au construit „porțile Tebei”...

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG