Linkuri accesibilitate

În căutarea unor lumi imposibile


Gabriel García Márquez a fost un mare romancier, l-am citit, asemeni atâtor prieteni, ca pe o voce menită să schimbe nu doar lexicul, ci și axele de coordonate ale literaturii. În viziunile sale, se întâlneau Simon Bolivar, Franz Kafka, Sigmund Freud. Fernando Botero și Marc Chagall. Când îl citești, ai sentimentul plutirii. I s-a spus, pe drept cuvânt, „magul realismului magic”. Este ceva deopotrivă grandios și intim, epic și febril în acest efort de a lua măsura acelor o sută de ani de singurătate, de a traduce în cuvinte deceniile unui război civil ce nu s-a oprit, în fond, nici azi.

În plan politic, García Márquez (1927-2014) a fost un om de stânga. A simpatizat cu stânga radicală. Mai mult, când alți intelectuali latino-americani, inclusiv oameni de stânga precum un Teodoro Petkoff, și-au ridicat vocile împotriva tiraniei castriste, el a tăcut și a continuat să mențină relații amicale cu patriarhul leninist de la Havana. Într-un articol extrem de pătrunzător apărut în The New York Times pe 18 aprilie 2014, Michiko Kakutani menționa o declarație a unei intelectuale care nu putea fi suspectată de vederi de dreapta. Mă refer la Susan Sontag: „Pentru mine este scandalos că un scriitor înzestrat cu un asemenea imens talent poate fi purtătorul de cuvânt (spokesman) al unui guvern care a trimis mai mulți oameni în închisoare (proporțional cu populația țării) decât orice alt guvern din lume”.

Evident, opera literară, în cazul de față genială, nu se confundă cu opțiunile politice ale unui scriitor. Pentru noi, în anii ’70 și ’80, García Márquez, Vargas Llosa, Sabato, Cortázar, evident Borges, erau oaze ale speranței. Una din cărțile la care țin foarte mult este El olor de la guayaba, dialogurile dintre Gabo și Plinio Apuleyo Mendoza. Într-un număr al revistei Dissent din 1980, omagiul adus de Octavio Paz lui Sartre, la moartea acestuia rămâne memorabil. Mă gândeam să scriu pe marginea acelui text. Iată că am făcut-o aici și acum...

Asemeni lui Sartre, García Márquez a avut multe iluzii, la unele a renunțat, a persistat în altele. A fost, din păcate, selectiv în denunțarea tiraniilor și a tiranilor. Nu știu ce-ar fi avut de spus dacă ar fi citit cartea lui Leonardo Padura (El hombre que amaba a los perros) despre Ramón Mercader, asasinul lui Troțki, dar și despre dezastrul stângii revoluționare, inclusiv al celei din Cuba, în secolul XX. Nu a îmbrățișat liberalismul democratic, precum Vargas Llosa și Octavio Paz. A rămas atașat de Fidel, în pofida nenumăratelor probe că promisiunile revoluției din Cuba au fost de mult trădate. A fost un scriitor extraordinar, un magician al verbului, un alchimist al metaforelor amețitoare și un căutător asiduu de lumi imposibile...

Fiind la Caracas în 1982, am locuit la mătușa mea, Sofia Imber (vara primară a tatălui meu). Fiul ei, Pedro, era mai tânăr ca mine cu 11 ani. Îl chema Pedro, ca și pe fiul, și el dispărut prea tânăr, al bunului prieten al Sofiei, pictorul columbian Fernando Botero. Ne-am apropiat, am ajuns ca doi frați. Împreună cu el am văzut prima oară Apocalypse Now. Când a venit la Washington, în urmă cu câțiva ani, am mers împreună la librăria mea favorită, Politics and Prose. Sofia și primul ei soț, marele scriitor Guillermo Meneses, lucraseră cu Gabo în anii ’50, la Bogota. Făcuseră parte din același cerc intelectual. Drumurile lor s-au despărțit în anii ’70, dar Sofia mi-a vorbit întotdeauna cu drag despre vechiul ei prieten.

Când a primit premiul Muzeului de Artă Contemporană care purta numele Sofiei până când colonelul Chávez a decis să-l înlăture, Gabo a donat suma substanțială ce i se cuvenea pentru dezvoltarea acestei instituții. Al doilea soț al Sofiei a fost celebrul gânditor politic Carlos Rangel (1929-1988).

Vezi comentarii (1)

XS
SM
MD
LG