Linkuri accesibilitate

„În general, părerea despre noi este că suntem ușuratici și neserioși”


Imagine pe coperta volumului apărut la Cluj-Napoca la Editura Mega

Note pe marginea volumului și antologiei de documente de I​rina Matei, Lucian Nastasă-Kovacs, Cultură și propagandă. Institutul Român din Berlin (1940-1945).

La ce servește un Institut Cultural Român? Citind

documentele publicate cu exemplară acribie într-un volum de excepție pentru cercetarea științifică istorică și culturală, în general, românească, acela publicat de prof. univ. clujean Lucian Nastasă-Kovács în colaborare cu cercetătoarea din București, Irina Matei: Cultură și propagandă. Institutul Român din Berlin (1940-1945)*, ajungi să înțelegi mai bine liniile de forță și obsesiile diplomației culturale ale României de ieri și de astăzi.

„Ieri”, în cazul de față, se referă la un moment de regulă eludat în cercetările românești asupra culturii și relațiilor culturale, cel al epocii de regim legionar și apoi antonescian, pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial.

Despre calitățile intrinsece și interesul volumului s-a scris relativ mult și consistent atît în presa bucureșteană, cît și la postul nostru de radio.

S-a insistat însă mai puțin pe valoarea corpusului de documente de arhivă adunat de autori, 218 piese, acoperind perioada 1930-1963, mult înainte de crearea Institutului Cultural de la Berlin și mult după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Pe undeva, se poate spune că volumul acoperă în fapt, în plan secund, destinul și viața președintelui Institutului, lingvistul de valoare Sextil Pușcariu, de la primele sale implicări în diplomația culturală în Germania, și a familiei și apropiaților săi, supravegheați apoi, neîncetat, de Securitate în anii de regim comunist.

Sextil Pușcariu (Foto: Irina Matei, L. Nastasă-Kovacs, Cultură și propagandă)
Sextil Pușcariu (Foto: Irina Matei, L. Nastasă-Kovacs, Cultură și propagandă)

„România, pentru marea majoritate a poporului german - scria Pușcariu într-un raport adresat lui Mihail Sturdza, ministrul de externe legionar, în decembrie 1940 – este o mică țară undeva în Balcani, care trebuie să livreze Germaniei petrol și pâine. Astăzi a înapoiat vecinilor ceea ce furase în 1918 și trebuie să fie mulțumită că protecția germană o ferește de mai rău. Locuitorii sînt țigani sau în cel mai bun caz „balcanici”, iar obiceiurile sunt din cele mai primitive”. „În general, părerea despre noi este că suntem ușuratici și neserioși”, scria Sextil Pușcariu ceva mai departe.

Iar într-un alt document revelator din 1940 trimis la București se argumenta: „Nicăieri nu prinde mai puțin decît în Germania o propagandă de vorbe goale, dar nicăieri nu există un public [atît] de doritor de a se documenta. [...] Publicația românească trebuie să fie la înălțime, să-și asigure colaborarea celor mai bune condeie din țară și să apară în condiții tehnice impecabile.”

Constantin Noica, angajatul Institutului de la Berlin (Foto: Irina Matei, L. Nastasă-Kovacs, Cultură și propagandă)
Constantin Noica, angajatul Institutului de la Berlin (Foto: Irina Matei, L. Nastasă-Kovacs, Cultură și propagandă)

Totul ar fi fost bine și frumos, dacă în spatele argumentației diplomaților culturali de la Berlin nu ar fi stat o motivație, transformată în obsesie, de a contracara o propagandă maghiară, chiar acolo unde ea nu exista și insistența de a forma bursierii români și a-i face să devină vectori ai național-socialismului german, cum stă scris într-un raport, „răspînditorii noilor concepții [din „Germania cea nouă”] și elemente organizatorice de primul rang”

Proiectul de Statut al Institutului Român de la Berlin (Foto: Irina Matei, L. Nastasă-Kovacs, Cultură și propagandă)
Proiectul de Statut al Institutului Român de la Berlin (Foto: Irina Matei, L. Nastasă-Kovacs, Cultură și propagandă)

„Bursierii noștri – se insista într-o expunere de motive – vor trebui... să intre în legătură cu națiunea germană și să pătrundă spiritul nou care o însuflețește. Ei nu vor fi interni ai unui institut de cercetări abstracte științifice, nu se vor îngropa în biblioteci și arhive [...] ci vor pătrunde în fabrici și ateliere, vor vizita docuri și șantiere..., vor trăi, împreună cu tineretul german, viața taberelor de muncă...” Numai așa - își conchidea programul Sextil Pușcariu, transformat în acei ani dintr-un universitar onest într-un aproape fanatic legionar convins – „se poate atinge țelul principal: propaganda”.

O scrisoare a lui Sextil Pușcariu depîngînd lipsa de fonduri a Institutului (Foto: Irina Matei, L. Nastasă-Kovacs, Cultură și propagandă)
O scrisoare a lui Sextil Pușcariu depîngînd lipsa de fonduri a Institutului (Foto: Irina Matei, L. Nastasă-Kovacs, Cultură și propagandă)

Ar fi multe de comentat pe marginea acestor documente și excurs științific remarcabil pe care îl fac Irina Matei și Lucian Nastase-Kovács. Există în ele și o referință demnă de a fi luată în seamă la istoria Basarabiei și a unirii ei cu România, într-un întreg, obsesiv și simptomatic, schimb de corespondență, ce cade în ridicol, la începutul corpusului de documente. Sînt implicați în el nume sonore ale culturii românești, Sextil Pușcariu, cel care declanșează corespondența, Alexandru A. Philippide, viitorul academician în anii de regim comunist, istoricul Iosif Șchiopul, Eugen Filotti, pe atunci Director General al Presei și Informațiunilor.

Sextil Pușcariu denunța atunci un articol dintr-o nouă ediție a Enciclopediei (sau Lexiconului) Meyer, ce ar fi avut un „spirit atiromânesc și revizionist”, scris pe un „ton jignitor” la adresa României, autorul fiind bănuit și denunțat a fi „un minoritar de la noi”. Articolul Lexiconului ar fi folosit de prea multe ori cuvîntul „corupție, aplicat la diverse chestiuni privitoare la România”, „situația minorităților” era pusă „într-o lumină nefavorabilă” și ar fi fost de relevat „și inexactitățile istorice ca... aserțiunea că în iunie 1919 ar fi avut loc în Basarabia o luptă între români și ruși” pro și contra unirii cu România.

Disputa ultimă nu este o inexactitate, cum i-o comunica lui Pușcariu editorul Lexiconului (și cum o atesta recent și Octavian Țîcu în seria sa de articole de blog pe site-ul Europei Libere, consacrate Centenarului Unirii). Iar articolul din Lexiconul Meyer, era asigurat Pușcariu de editor, îi aparținea nu unui „minoritar”, ci unui cercetător serios german. În plus, cînd s-au sezizat patrioții români, volumul din Lexicon era deja tipărit și vîndut abonaților, făcînd ridicole demersul și întreaga agitație de la București.

Cultură și propagandă, un volum ce merită amplu citit cu creionul în mînă de istorici și studenți, atît la Chișinău, cît și în centrele universitare din România.

--------------------------

*​ I​rina Matei, Lucian Nastasă-Kovacs, Cultură și propagandă. Institutul Român din Berlin (1940-1945), Editura Mega, Cluj Napoca, 2018. 718 pp.

XS
SM
MD
LG