Linkuri accesibilitate

În mâinile inamicului. Prizonierii români la Centrali, 1916-1918 (XXV)


Lagăr german pentru ofițeri

Lagărul Zorndorf

Situat la est Berlin, Zorndorf (azi Sarbinowo, în Polonia) era un fort, unde avusese loc o bătălie între prusaci și ruși în 1758, în timpul războiului de șapte ani. În Primul Război Mondial primise destinația de loc de recluziune pentru ofițerii aliați prizonieri care încercaseră să evadeze. Unii dintre aceștia aveau la activ și câte șapte-opt tentative de evadare, inclusiv din acest fort. Perioada de pedeapsă se ridica la cinci luni, după care ofițerii erau transportați în lagăre obișnuite. Comandantul lagărului era un ofițer german politicos, chiar binevoitor, care îi saluta el primul pe ofițerii aliați, indiferent de grad.

În primăvara anului 1917, au fost transferați în acest lagăr, de la Schwarmstedt, primii ofițeri români. Erau deja acolo mai ales prizonieri ruși, englezi și francezi, cu toții ofițeri. Relațiile între prizonierii aliați erau cordiale, de camaraderie. Francezii și englezii se prezentau cel mai bine. Nu numai că primeau pachete cu alimente prin Crucea Roșie, dar și făceau exerciții fizice. Românii nu aveau acest obicei nici chiar atunci când erau bine hrăniți.

Ofițer român prizonier (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)
Ofițer român prizonier (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

Ofițerii români primeau de la autoritățile germane o soldă de 60 de mărci pe lună, 56 de mărci fiind reținute pentru hrană. Spre deosebire de ofițerii francezi, englezi și ruși, ofițerii români prizonieri nu au primit pachete cu alimente în primele luni. La Zorndorf, ofițerii aliați s-au remarcat prin generozitate, ajutându-i pe români cu alimente, dar și cu haine, săpun etc.

Lagărul Gorgast

Acest lagăr era amplasat tot într-un fort aflat la est de Berlin, în apropiere de râul Oder. Și aici erau adunați ofițeri aliați recalcitranți, care le făcuseră germanilor probleme în alte lagăre. La sfârșitul anului 1917, erau acolo vreo 40 de ofițeri ruși și 29 de ofițeri români. Din toamna anului 1917, când ofițerii români primeau ajutoare de la familiile lor sau de la Crucea Roșie, ei au început să-i ajute pe ruși, care în contextul schimbărilor politice și sociale de acasă nu mai primeau nimic. În același timp, un preot rus ținea slujbele pentru prizonierii ruși și români ortodocși. Prizonierii români au rămas în acest lagăr până în iunie 1918, când au fost repatriați.

Ofițeri ruși mutilați (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)
Ofițeri ruși mutilați (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

Lagărul Beeskow

În lagărul Beeskow, la sud-est de Berlin, erau internați numai ofițeri români prizonieri. Era un lagăr mic, în august 1917 fiind reținuți acolo doar 60 de români.

Dimineața la ora 9:00 avea loc apelul. Adunarea se făcea în urma semnalului dat prin lovituri de ciocan într-un fier de plug. Comandantul lagărului, un om în vârstă, venea însoțit de doi ofițeri și de un traducător. Se făcea numărătoarea ofițerilor prizonieri, uneori erau date ordine. Apelul de seară era la ora 21:00, iar stingerea se dădea la ora 22:00. Pentru insubordonare, prizonierii erau pedepsiți cu perioade de închisoare, în trei camere situate în turnul lagărului.

Prizonierii luau masa împreună. Prin Crucea Roșie începuseră să primească provizii, care erau în cantitate îndestulătoare. În plus, și hrana primită de la germani era mai bună ca în alte părți. Masa era gătită la Beeskow de o femeie germană apreciată de prizonieri pentru calitățile ei de gospodină.

Pentru petrecerea timpului, prizonierii se angajau în discuții nesfârșite. Se citeau gazetele germane, traduse pentru ceilalți de un ofițer care știa limba. Informațiile de acolo trebuiau filtrate, scopul propagandistic fiind subînțeles. Unii ofițeri citeau cărți în sala de lectură, în camere sau în curte.

Lagărul Breesen

La 20 de km nord de Berlin, în Mecklenburg, se găsea lagărul Breesen, destinat ofițerilor. Aici au fost mutați în mai 1917 prizonierii români de la Schwarmstedt. Erau înregistrați la un moment un locotenent-colonel, patru maiori, 23 de căpitani, 54 de locotenenți și 160 de sublocotenenți.

Condițiile de viață erau acceptabile. Clima era plăcută, vara răcoroasă, iarna destul de caldă. Lagărul era format din barăci construite jumătate în pământ, jumătate afară. Barăcile aveau pereți dubli, camerele erau despărțite cu paravane, având ca mobilier două paturi și o masă.

Hrana era suficientă, deși nu diferea calitativ de cea din alte lagăre germane. Se primeau frecvent alimente și alte bunuri de la Crucea Roșie și de la diverse asociații de caritate europene. Toate acestea făceau lagărul Breesen mult diferit de alte lagăre germane. Corespondența între lagărul Breesen și România funcționa bine în vara anului 1917.

Comandantul lagărului era un ofițer care în viața civilă era mare negustor în Hanovra; s-a dovedit binevoitor cu prizonierii. Sub cuvânt de onoare, prizonierii de aici au obținut după un timp dreptul de a se plimba în afara lagărului, între două și cinci ore.

Ofițerii români erau angrenați în diverse activități recreative, precum traforajul, sculptura, pictura, muzica. Cei care știau germană și franceză citeau cărți în aceste limbi, comandate din afara lagărului. Adminstrația le-a permis prizonierilor accesul la ziarele germane (Berliner Tageblattși Lokal-Anzeiger) și românești din teritoriul ocupat (Lumina și Bukarester Tagblatt). Exercițiile de gimnastică suedeză și-au găsit aderenți între prizonierii români, însă cei mai mulți dintre aceștia preferau să-și conserve energia. Jocul de cărți era și el nelipsit, practicat mai ales de ofițerii cu grade mari, de la căpitan în sus.

Activitatea culturală a fost intensă la Breesen. Asemenea altor lagăre unde se aflau ofițeri români, și acolo spectacolele de teatru erau apreciate. În timpul verii, prizonierii improvizau o scenă afară, cu sprijinul conducerii lagărului, unde aveau loc reprezentațiile. Se jucau piese de Ion Luca Caragiale (O noapte furtunoasă, Năpasta) sau din teatrul popular de Anul Nou (Capra, Irozii, din diferite regiuni locuite de etnicii români). Se jucau și piese contra cost, banii astfel strânși fiind destinați ajutorării copiilor din țară ai celor mobilizați.

Exista și o orchestră a prizonierilor români, formată din 20 de ofițeri. De asemenea, se constituise și un cor, format din 30-40 (sau chiar 60) de ofițeri prizonieri, condus de locotenentul activ Victor Dumitru, cu evidente calități muzicale. Repertoriul corului dar și al unora dintre membrii săi, care interpretau și solo era format din cântece românești, populare în epocă, sârbești sau germane. Acestea din urmă erau apreciate și de germanii din administrația lagărului. Gărzile germane erau impresionate de tristețea multora (păreau majoritare) dintre cântecele românești. Unii soldați germani le-au și învățat, intonându-le apoi. Românii râdeau de pronunția stâlcită. În schimb, cum nota un prizonier în memoriile sale, germanii nu râdeau când românii le poceau cuvintele.

S-au organizat și conferințe, pentru care cei implicați erau plătiți. Erau abordate subiecte de literatură franceză sau română, limbă engleză, chimie etc.

Ofițerii români au înființat o revistă cu profil literar, de artă și știință, intitulată Orizonturi Noi, tipărită la Berlin. Era un bilunar, care apărea sub redacția unui comitet. Subiectele erau de literatură, cu poezii originale ale prizonierilor sau traduceri din germană, știință și artă. Erau publicate și cuplete în care erau ironizate realitățile din teritoriul ocupat. Comandatura germană nu le-a cenzurat. Dimpotrivă, ele erau traduse și pentru ofițerii germani, care se amuzau alături de români.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG