Prizonieri români în Imperiul Otoman
Informațiile disponibile despre militarii români ajunși în lagărele otomane sunt extrem de reduse față de cele despre românii care s-au regăsit în lagărele germane, austro-ungare și bulgare. Poate și pentru că acești prizonieri proveneau aproape numai dintre soldați, care nu au scris și nu au publicat memorii, nu au făcut cunoscute publicului postbelic experiențele limită prin care trecuseră.
Românii prizonieri la turci au fost trimiși în Anatolia. De-a lungul războiului, autoritățile otomane au refuzat să comunice câți prizonieri români dețineau. De asemenea, turcii nu au fost de acord ca delegați ai Crucii Roșii sau din partea țărilor netre să viziteze locurile unde erau ținuți românii.
Ministerul de Război al României avea unele informații provenite de la Semiluna Roșie, aceasta apreciind că, în august 1917, existau în lagărele otomane circa 3.000 de prizonieri români. Însă Comandamentul General al Armatei Otomane redusese numărul românilor la 374 și refuza să comunice listele nominale cu prizonierii pe care îi capturaseră unitățile turce.
Interesele României în Imperiul Otomanau au fost reprezentate după august 1916 de către ministrul Spaniei la Istanbul. Acesta avea să relateze într-o notă din 1917 că, din informații confidențiale, aflase că existau aproximativ 2.000 de prizonieri români în lagărele turcești. Românii erau lipsiți de hrană și îmbrăcăminte. Situația acestora fusese tragică în timpul epidemiei de tifos exantematic care bântuise regiunea unde se afla lagărul de concentrare de la Tanwschanli (Kutahia). Se înregistrase atunci o mortalitate apreciată la cel puțin 50%. Prizonierii români din regiunea Taurus erau folosiți în 1917-1918, alături de prizonierii ruși, la construirea căii ferate spre Bagdad.
Pentru anul 1918, datele existente indicau existența a aproape 7.000 de prizonieri români în Turcia. După război, sistematizarea datelor primite de autoritățile române pe diferite canale avea să ducă la aproape 13.000 numărul militarilor români care ajunseseră în lagărele otomane. Conform unei înțelegeri cu bulgarii, otomanii mai primiseră de la aceștia 2.500 de prizonieri români.
Lagăre cu prizonieri români pe teritoriul României
Mulți prizonieri români au fost grupați în noiembrie-decembrie 1916 în lagăre situate pe teritoriul României ocupate. În anii următori, în Muntenia și Oltenia au funcționat șapte lagăre principale (două erau în București, iar celelalte în Corabia, Craiova, Pitești, Ploiești și Slatina) și 33 de lagăre secundare. Acestea au fost utilizate drept centre de strângere și tranzit pentru prizonierii români trimiși în teritoriile Puterilor Centrale, dar și ca lagăre în care era reținută forța de muncă necesară exploatării resurselor economice.
Trupa prizonieră din lagărele aflate în teritoriul ocupat era folosită de regulă la muncile agricole. Informații în acest sens circulau inclusiv între ofițerii români aflați în lagărele germane. În februarie 1917, la Stralsund se vorbea că în județul Dolj ar fi fost lăsați pentru muncă 9.000 de prizonieri români. Mai mult, Centralii aveau să trimită aici și alți prizonieri pentru a fi folosiți la muncile agricole. Spre exemplu, în 1917 au trimis 17.500 de prizonieri români.
Unul dintre cele mai importante lagăre a funcționat la Slatina chiar de la sfârșitul anului 1916. Era vorba de un lagăr de triere a prizonierilor care urmau să fie trimiși în Germania. Mai multe serii de ofițeri români din lagărul Slatina au fost trimise în lagărul Dänholm-Stralsund. Barăcile din lagărul de la Slatina în care locuiau prizonierii, inclusiv ofițerii, erau pline de ploșnițe. Mâncarea era slabă. Captivii primeau zilnic o zeamă din carne de oaie și o jumătate de pâine. Medicul lagărului era german, la fel și asistentele de la infirmerie. Cu toate acestea, personalul medical german era foarte atent cu prizonierii români.
Prizonierii români capturați în București și împrejurimi în zilele care au urmat evacuării orașului de către autoritățile și trupele române, în noiembrie 1916, au fost duși inițial la Cercul Militar. Captivii dormeau direct pe ciment și erau nevoiți să cerșească mâncare la ferestre. În cele din urmă prizonierii din zona Bucureștiului au fost adunați în lagărele de la Cotroceni, Colentina și Tonola. Localnicii îi vedeau murdari, livizi, nebărbieriți, epuizați în urma muncilor la care erau puși, subalimentați. Mâncarea pe care o primeau era insuficientă: un sfert de pâine pe zi, o supă, în fapt apă cu boabe de mazăre gărgărițate, foi de varză sau coji de cartofi. În același timp, se pare că unii dintre ofițerii prizonieri aflați în aceste lagăre, totuși în număr mic, „ieșeau în oraș”, unde petreceau într-un mod considerat sfidător de către ceilalți prizonieri. Propaganda gemană specula asemenea atitudini, insistând asupra „mulțumirii” celor prinși, care astfel scăpaseră de război.
În toamna anului 1916, mii de răniți români se aflau în spitalele militare din București. În mare parte aceștia au fost urcați în trenuri și trimiși în Moldova. Destui dintre ei aveau să moară pe drum sau ulterior ajungerii la destinație, din cauza rănilor sau a epidemiilor. Alți răniți, greu transportabili, au fost lăsați în București, în grija unor medici români, ajutați de doamne din înalta societate, cu sprijinul Crucii Roșii. Chiar dacă germanii nu s-au arătat interesați de răniții români, aceștia au devenit practic captivi în spitalele în care se găseau. În ultima săptămână din decembrie 1916, germanii au ordonat evacuarea unor spitale de către români, pentru a face loc propriilor răniți.
Spre exemplu, cei mai mulți răniți români din Spitalul militar nr. 107 Regina Elisabeta au fost duși în Spitalul Colțea, iar cei din Spitalul Central (instalat în Școala Centrală) în Spitalul nr. 118 Automobil Club, situat în fața Palatului Regal. În cel din urmă spital au fost internați în iarna 1916/1917 și câțiva răniți ruși, îngrijiți de personalul medical român. Cu toate că lipseau căldura și lumina, iar alimentele erau puține, îngrijirea primită din partea personalului medical românesc a fost deosebită. În schimb, intendentul Spitalului Colțea era atât de corupt, încât din banii cuveniți pentru îngrijirea bolnavilor avea să-și cumpere o casă boierească. Situațiile scandaloase provocate de unii români, îndeosebi de personalul auxiliar, nu au putut ascunde dedicarea medicilor și asistentelor care rămăseseră alături de răniți. Germanii au pus gărzi la porțile spitalelor, santinele de jur împrejurul acestora, astfel încât cei dinăuntru deveniseră prizonieri cu adevărat. Românii își rezolvau micile probleme utilizând un vechi mijloc de „convingere” local: pur și simplu îi mituiau pe gardienii germani.
S-au înregistrat și situații extrem de grave în anumite spitale cu răniți români din teritoriul ocupat. Pentru a face loc răniților sau degeraților turci de pe frotul românesc, în iarna 1916/1917, comandatura germană i-a scos pe răniții români din Spitalul militar din Brăila, cu intenția de a-i trimite la Giurgiu cu șlepurile. În condițiile frigului de afară, ar fi fost pur și simplu o condamnare la moarte pentru oamenii cu răni grave sau chiar pentru unii din cei cu răni ușoare.
Tifosul exantematic a lovit în iarna 1916-1917 și în soldații și ofițerii prizonieri din teritoriul ocupat, înregistrându-se sute de morți. Însă pe măsură ce militarii români din spitalele din teritoriul ocupat se însănătoșeau, germanii îi trimiteau în lagărele propriu-zise din teritoriul ocupat, în mod special la Slatina.
Unii prizonieri păstrați în teritoriul ocupat au fost recrutați de germani pentru a-i seconda în controlarea satelor. Aceasta a fost situația cu foști subofițeri și soldați din Batalionul de jandarmi pedeștri București, care au primit însărcinarea de a-i însoți pe militarii germani care îi scoteau pe țărani la lucru, spre exemplu la tăierea copacilor din pădurile situate în apropierea Bucureștiului.
În privința numărului prizonierilor români aflați în lagărele Centralilor din teritoriul ocupat al României, avem mai multe situații. La începutul anului 1917 erau înregistrați 33.722 de prizonieri români, care erau folosiți ca forță de muncă: 20.000 în agricultură, 10.000 în activități urbane, peste 3.000 în fabrici. La sfârșitul anului 1917 se regăseau în lagărele din Muntenia și Oltenia 411 ofițeri și 41.420 de soldați români.
Autoritățile române au primit în anii 1917-1918, prin intermediul Crucii Roșii, liste cu prizonierii români deținuți de Centrali în propriile teritorii. Tot atunci au fost obținute și listele cu 51.783 de prizonieri români internați în lagăre din teritoriul ocupat al României: Slatina (7.465 de oameni), București – Tonola (1.375), București – Cotroceni (5.254), București – Colentina (3.207), Pitești (5.934), Ploiești (2.365), Roșiori de Vede (1.762), Sinaia (113), Craiova (5.139), Giurgiu (2.121), Târgoviște (2.692), Târgu Jiu (702), Călărași (754), Ocnele Mari (182), Alexandria (1.284), Titu (170), Turnu Măgurele (1.277), Râmnicu Vâlcea (280), Videle (95), Văleni (195), Urlați (43), Urziceni (275), Turnu Severin (241), Țăndărei (314). Alte lagăre au funcționat la Lehliu, Drăgănești, Caracal, Corabia, Câmpulung și Câmpina, dar nu știm câți prizonieri români au trecut pe acolo. Din teritoriul ocupat au fost eliberați în noiembrie 1918, în timpul retragerii germanilor, 61.230 (sau 63.421, conform altor date) de prizonieri care erau ținuți pentru muncă.
