Linkuri accesibilitate

În mâinile inamicului. Prizonierii români la Centrali, 1916-1918 (XXXIV)


Invalizi români reveniți în țară din lagărele germane. Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istoie a României

Repatrierea din Germania

Dintre Puterile Centrale, Germania a deplasat cele mai mari forțe pe frontul românesc în anii 1916-1917, ea a coordonat operațiunile militare împotriva României. Și tot Germania a capturat cei mai mulți prizonieri români. De altfel, Reichul a înregistrat cel mai mare număr de prizonieri dintre toate puterile combatante în Primul Război Mondial. Potrivit unor date făcute publice în 1919 de Ministerul de Război de la Berlin, la 10 octombrie 1918 se aflau în lagărele germane 2.526.922 de prizonieri, inclusiv 118.879 de internați civili. Potrivit criteriului cetățeniei, prizonierii erau ruși (1.434.529), francezi (535.411), britanici (182.009), italieni (132.920), belgieni (46.019), români (43.297, vezi infra), sârbi (27.912), portughezi (7.015), americani (2.457), japonezi (106), greci (41), muntenegreni (5) și brazilieni (2). Nu apar în aceste statistici prizonierii morți în anii precedenți, care din alte surse știm că fuseseră în număr mare.

Ofițer român prizonier la Stralsund. Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istoie a României
Ofițer român prizonier la Stralsund. Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istoie a României

Diferite statistici germane din epocă ne dezvăluie evoluția numărului de prizonieri români aflați în lagărele din Reich. Astfel, la 10 ianuarie 1917 erau 890 de ofițeri și 40.041 de soldați; la 10 aprilie 1917: 1.375 de ofițeri și 40.395 de soldați; la 10 iunie 1917: 1.431 de ofițeri și 40.684 de soldați; la 10 mai 1918: 1.597 de ofițeri și 41.180 de soldați; la 10 octombrie 1918: 1.656 de ofițeri și 41.641 de soldați.

Din datele de mai sus se observă că numărul de ofițeri români ajunși în lagărele germane a cunoscut o creștere constantă, în vreme ce numărul soldaților a rămas practic același. Având în vedere că mortalitatea în rândurile trupei a fost deosebit de mare, numărul relativ stabil de soldați se explică, cel mai probabil, prin aducerea unor noi prizonieri, fie dintre cei păstrați în teritoriul ocupat până atunci, fie dintre cei luați în timpul luptelor din 1917. Nu este mai puțin adevărat că tot în 1917 s-a înregistrat și o mișcare în sens invers, mii de prizonieri români fiind transferați din Germania în teritoriul ocupat al României.

Sursele românești oferă date contradictorii în privința numărului prizonierilor români capturați de germani. Prin intermediul Crucii Roșii, Marele Cartier General Român a primit în 1918 liste nominale referitoare la 81.540 de prizonieri români aflați în Germania. Situațiile întocmite în anii postbelici de oficialitățile militare de la București, în urma prelucrării unor mari cantități de documente interne și a informațiilor primite de la foștii inamici, ridicau numărul militarilor români care ajunseseră în lagărele germne în timpul războiului la 119.604 sau chiar la 142.643 (dintre care 3.290 ofițeri și 139.353 soldați).

Repatrieri înainte de încheierea păcii separate

Înainte de încherea păcii separate dintre România și Puterile Centrale, din Germania au fost repatriați în teritoriul ocupat mai multe mii de prizonieri români. Era vorba cel mai adesea de ofițeri care în anumite condiții urmau să activeze în administrație sau în exploatări economice din Muntenia și Oltenia. În anumite cazuri au intervenit în favoarea celor în cauză autoritățile auxiliare române care lucrau pentru forțele de ocupație. De asemenea, au fost eliberați și prizonierii grav bolnavi, aceștia mai ales din rândurile trupei.

Spre sfârșitul lunii februarie 1917, ofițerii români aflați în lagărul Dänholm-Stralsund au fost supuși unui interogatoriu, în vederea stabilirii profesiei celor în rezervă. Se credea că unii dintre ei – petroliștii, inginerii sau funcționarii – aveau să fie trimiși în țară, la serviciile lor. La 12 martie 1917 au plecat spre România, oficial, însoțiți, câțiva ofițeri și subofițeri români în rezervă, care în viața civilă erau ingineri de căi ferate, mecanici, electricieni etc.

Bucătăria ofițerilor români prizonieri la Krefeld, 1917. Sursa: Arhiva Gheorghe M. Ionescu/Adrian Atanasiu
Bucătăria ofițerilor români prizonieri la Krefeld, 1917. Sursa: Arhiva Gheorghe M. Ionescu/Adrian Atanasiu

Tot la Dänholm-Stralsund se întocmeau, la jumătatea lunii martie 1917, liste cu ofițerii români prizonieri care aveau domiciliul în București. Motivul repatrierii acestor prizonierii era cel amintit deja, și anume utilizarea lor de către administrația germană în scopuri economice și administrative. În același lagăr circula informația, la începutul lunii aprilie 1917, că învățătorii și proprietarii prizonieri aveau să fie trimiși în teritoriul ocupat. Într-adevăr, încă din acea lună, unii ofițeri români, proprietari funciari în viața civilă, au fost trimiși în țară. Plecarea ofițerilor români prizonieri – din Dänholm-Stralsund, dar și din alte locuri – în teritoriul ocupat a fost promovată în lagărele din Reich, în primăvara anului 1917, într-o intensă campanie, susținută de germani, de către colonelul Alexandru D. Sturdza*.

Germanii se pregăteau în primăvara-vara anului 1917 să-i trimită în teritoriul ocupat al României și pe unii dintre prizonierii români din rândurile trupei. Repatrierea fusese condiționată de starea fizică a prizonierilor. Cei sănătoși și apți de muncă erau păstrați în Germania. De asemenea, cei cu probleme grave, care riscau să moară pe drum, erau și ei păstrați în lagăr. În schimb, cei aflați într-o situație intermediară, care nu mai puteau fi folosiți la muncă, dar puteau suporta un drum de șase zile, erau trimiși în România. Prizonierii aflați în spitale erau examinați, apoi urmau să fie grupați pe județe și comune, pentru ca după intrarea în țară, pe la Vârciorova, să poată fi îndreptați repede spre casele lor.

Pentru că era cel mai mare lagăr pentru trupă, cele mai multe repatrieri înainte de încheierea păcii separate au avut loc din lagărul Lamsdorf. Din acest lagăr a plecat spre România un prim transport la 18 mai 1917, cuprinzând 1.600 de de soldați români, în două trenuri. Al doilea transport a plecat la 7 iunie 1917; erau 963 de oameni, dintre care 57 de invalizi. Cel de-l treilea transport s-a constituit tot la Lamsdorf și cuprindea 968 de oameni, între care și prizonieri români de la Tuchel, Mannheim etc. Erau între ei și invalizi, unii cu un picior lipsă, alții cu ambele. Acești repatriați urmau să ajungă, în vagoane de marfă, la Craiova și la București. Un al patrulea transport a plecat din Lamsdorf spre țară la 6 iulie 1917, fiind format din 966 de soldați și câțiva subofițeri. Al cincilea transport cuprindea circa 1.000 de prizonieri români din Germania. Aceștia au intrat în țară pe la Orșova, în august 1917. Unii prizonieri au fost debarcați la Craiova, alții au ajuns la București, unde au fost reținuți în lagărul Cotroceni.

Cei de acasă cunoșteau deja detaliile traiului la limită al prizonierilor din Germania, foametea, mizeria, moartea unui număr mare dintre ei, în special soldați. La sfârșitul lunii august 1917, un memorialist i-a văzut în București pe unii dintre prizonierii români repatriați și a lăsat o descriere concisă, tulburătoare: „Supți, contorsionați, fețe pământii, ochi de sticlă, umbre pământești, care nu cântăresc treizeci de kilograme!” (Virgiliu N. Drăghiceanu). Se instalase convigerea între conaționali că foștii prizonieri erau trimiși pentru a muri acasă.

* Despre cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, cauzele și condițiile trecerii de partea germanilor, activitatea sa în Germania, inclusiv între prizonierii români, dar și în România ocupată, voi scrie un articol separat.

Vezi comentarii

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG