Tratamentul aplicat prizonierilor după trimiterea în spatele frontului inamic
Căderea în prizonierat a militarilor români în toamna anului 1916, uneori în urma unor lupte aprige, alteori în timpul retragerii, a fost de cele mai multe ori un adevărat șoc. În anumite situații oamenii s-au trezit prizonieri doar pentru că liniile românești fuseseră străpunse pe direcțiile principale de atac, iar cei încercuiți nu mai puteau sau nu se mai simțeau în stare să opună rezistență. În timp ce erau conduși spre spatele frontului, captivii puteau vedea încă o dată grozăviile războiului: pământul răscolit de tranșee și obuze, camarazi sau adversari morți, nu neapărat întregi, răniți peste tot, unii grav, aflați în agonie.
Celor prinși li s-a luat uneori tot ceea ce aveau asupra lor. În mod special ofițerilor li se confiscau toate hârtiile, însemnările, scrisorile și ceasurile. Uneori prizonierilor li se lua chiar și mâncarea pe care o aveau asupra lor. Erau preveniți că încercarea de fugă sau nesupunerea erau pedepsite cu moartea.
După aceea prizonierii erau trecuți prin interogatorii, Centralii urmărind – la fel ca toți combatanții – să obțină informații utile pentru desfășurarea ulterioară a luptelor, despre efectivele și dotarea adversarilor, despre starea de spirit a trupelor și populației civile. Îndeosebi ofițerii erau avuți în vedere pentru obținerea de informații, ca unii care cunoșteau detalii posibil importante.
Unii militari români au căzut prizonieri după ce fuseseră răniți, chiar grav, în bătălii. Dintre aceștia, unii au murit după capturare, fie pentru că rănile erau intratabile în condiții de campanie, fie pentru că sufereau de boli vechi. S-au înregistrat multe scene brutale, dar și altele de omenie, în condițiile în care umanitatea părea că se pierde în ritm alert. Au fost răniți români îngrijiți cu atenție de către germani sau austro-ungari, operați în spitalele de campanie ale acestora. După cum și românii au făcut la fel cu răniții Centrali care le căzuseră în mâini. Dar au fost și scene de violență inutilă și de-o parte, și de alta.
Există memorii ale unor ofițeri români care făceau diferența între atitudinea germanilor în general, atenți cu răniții români, și atitudinea bulgarilor și turcilor, care erau brutali, uneori chiar ucigându-și prizonierii. Probabil era vorba și de stereotipuri culturale, dar nu trebuie să excludem faptul că realitatea din teren trebuie să fi fost destul de apropiată de relatările martorilor. În orice caz, românilor prizonieri le era frică la început să fie trimiși în lagărele bulgare, unde se aflase că tratamentul care le era rezervat era unul foarte dur. Din acest motiv ei sperau că vor ajunge în lagăre germane.
S-au înregistrat scene, după capturare, pe teritoriul României, în care civilii români din orașe, neîncorporați, îi apostrofau pe captivii care purtau pe trupurile lor urmele luptelor: „Lași, trădători, v-ați predat, ar trebui să fiți împușcați!”. Ca în atâtea alte cazuri, curajul prindea aripi în spatele frontului, departe de confruntarea cu inamicul.
Centrele provizorii de internare din sudul Transilvaniei și din Banat
Militarii români prinși în septembrie-octombrie 1916 pe Valea Oltului sau pe Valea Prahovei erau ironizați de soldații maghiari, spunându-li-se că aveau să vadă „România Mare”, aluzie la prizonieratul pe Tisa. Românii capturați au fost înjurați, huiduiți de civili, dar nu loviți. Maghiarii de rând erau furioși pe români că voiau Ardealul. Lângă Sighișoara au fost capturați la jumătatea lunii septembrie 1916 și militari români din Armata de Nord. Pentru unii dintre aceștia era de așteptat ca populația maghiară și săsească să nu-și ascundă ura și disprețul față de militarii români, care voiau să ia o parte din pământul cezaro-crăiesc. Ceea ce i-a nedumerit pe unii prizonieri români a fost să-i vadă pe unii români ardeleni loialiști reproșându-le că au vrut Ardealul. Și germanii le reproșau ofițerilor români capturați „actul de trădare” din august 1916 și intrarea României în război contra Centralilor.
Prizonierii au fost reținuți o perioadă limitată la Brașov, inclusiv în închisoarea orașului, și la Sibiu, în cazărmile austro-ungare. De asemenea, unii dintre prizonierii aflați la Brașov au fost porniți spre Sibiu în vagoane închise, câte 50 de oameni în fiecare vagon. Mulți dintre militarii români prinși în câmpia munteană au fost duși tot la Sibiu. Începea pentru militarii români confruntarea cu foamea și frigul, experimentate atât în timpul transportului, cât și al cazărilor temporare. Uneori grupuri de prizonieri români nu au primit hrană zile la rând. Au existat însă și situații în care escorta germană își împărțea pâinea cu prizonierii români. În general, ofițerii erau mai bine tratați decât soldații căzuți prizonieri. Probabil (și) aceasta era o expresie a unei anume conștiințe de corp profesional, care trecea dincolo de situarea în tabere militare opuse.
Din amintirile celor care au trecut pe la Sibiu rezultă că hrana a fost de la început o problemă pentru cei prinși. Pâinea era puțină (270 de grame pentru fiecare persoană/zi), făcută dintr-un amestec de făină de grâu cu făină de porumb, o supă anemică, uneori fasole cu mici bucăți de carne. Cei care aveau bani puteau să-și procure surplusuri alimentare pe drum. Memoriile celor care au căzut prizonieri surprind lipsa spiritului de camaraderie la destui dintre ofițerii români în intervalul dintre momentul capturării și ajungerea în lagărul propriu-zis. Cei care aveau bani mâncau în timp ce erau priviți de cei care nu aveau resurse. Condițiile de cazare erau și ele proaste. Soldații și ofițerii au ajuns plini de păduchi. Confruntați cu această realitate, de neimaginat în timp de pace, ofițerii români sperau că plecarea în Germania avea să reprezinte salvarea lor.
După ce au ajuns la Timișoara, la sfârșitul lunii noiembrie-începutul lunii decembrie 1916, ofițerii români din „Grupul Cerna” au fost deparazitați și li s-au făcut injecții preventive. Mâncarea era slabă și aici: zeamă cu fărâme de carne și pâine în cantități reduse. Prizonierii care aveau bani reușeau prin intermediari și la prețuri mari să-și suplimenteze hrana. Medicii militari prizonieri au fost opriți laTimișoara pentru nevoile unui spital pentru răniți.
Teama de necunoscut în momentul capturării, lamentațiile răzbat din amintirile unora dintre românii căzuți în prizonierat în toamna anului 1916. Spre comparație, sursele care îi privesc pe captivii din 1917 lasă să se vadă o atitudine de oameni care aveau conștiința faptului că făceau parte dintr-o armată care cel puțin reușise să-i oprească pe Centrali la porțile Moldovei.
