După capturare, prizonierii erau de regulă grupați – ofițerii separați de trupă –, apoi erau urcați în trenuri și trimiși în diferite lagăre din Bulgaria, Austro-Ungaria, Germania și Imperiul Otoman. Repartizarea pe țările care îi preluau era determinată de cine îi capturase pe militarii românni, iar în cazul predării unor garnizoane sau mari unități încercuite de ponderea forțelor participante.
Prizonierii români în lagărele din Bulgaria
Pentru a reconstitui situația prizonierilor români în Bulgaria la dispoziția istoricului stau atât surse oficiale, cât și mai multe volume de memorii provenite de la ofițeri, uneori prelucrate de profesioniști ai condeiului. Cea mai importantă relatare cu privire la soldați și subofițeri îi aparține unui sergent în rezervă, nimeni altul decât scriitorul George Topârceanu. Este un caz pe care îl putem considera unic, când un om având nu doar simțul observației, ci și înzestrări literare remarcabile, a redat viața prizonierilor români din rândurile trupei. În rest, celelalte relatări aparțin unor ofițeri foști prizonieri la sud de Dunăre. Unii aveau sentimente antibulgare foarte pronunțate, fie ca urmare a educației accentuat naționaliste, fie din cauza tratamentului deosebit de dur la care fuseseră supuși în perioada prizonieratului, în vreme ce alții încercau să-și obiectiveze trăirile, să redea într-un mod credibil situațiile limită în care se aflaseră ei și camarazii lor. Cazul lui Topârceanu este, încă o dată, pilduitor în această privință.
Pentru prizonierii români capturați la Turtucaia, la sfârșitul lunii august/începutul lunii septembrie 1916, și duși la Razgrad, acest din urmă loc nu a fost decât unul de tranzit. La scurtă vreme după aceea, ei au fost constituiți în noi convoaie, urcați în vagoane de marfă sau de vite, câte 70-80 persoane/vagon. Prizonierii aveau să rețină că era mizerie, supraaglomerare, lipsă de apă și de hrană, iar oxigenul era insuficient. Captivii au fost trimiși în diverse locuri din Bulgaria, în special în sud, dincolo de Munții Balcani, îndeosebi în Munții Rodopi.
Ofițerii români prizonierii români au ajuns în lagărele de la Tulovo, Ustovo, Sliven, Kărdjali și Haskovo. Soldații au fost trimiși în număr mare în diferite lagăre din Munții Rodopi, dar și în apropierea Sofiei.
Lagărul Tulovo
În satul Tulovo, la nord de orașul Stara Zagora, exista un lagăr cu prizonieri ofițeri, soldați și preoți sârbi, precum și cu ofițeri francezi și englezi. Acolo au ajuns în septembrie 1916 și 200 de ofițeri români. Prizonierii români erau ținuți într-o baracă de scânduri. Condițiile de locuit erau proaste, oamenii dormeau pe scânduri goale, fără să aibă măcar un așternut de paie. Mâncarea consta într-un amestec de porumb și orz, ardei, mere și pere pădurețe fierte, uneori fasole și varză. Pâinea era de calitate foarte proastă și se primea neregulat. Igiena era o problemă mai mare chiar decât hrana; apa trebuia adusă de departe. Mizeria era de nedescris. Prizonierii au fost invadați de păduchi, iar pe deasupra s-au umplut și de râie.
Spre sfârșitul lunii octombrie 1916, ofițerii români de la Tulovo au fost mutați în alte locuri, la Kărdjali sau la Ustovo. Au mers o parte din drum pe jos, apoi au fost duși cu trenul. În una din gări ofițerii au fost jefuiți de garda bulgară de lucrurile de valoare pe care le mai aveau asupra lor. După care au fost duși iarăși pe jos, prin viscol, în marș forțat, mai multe zile la rând, spre un nou lagăr. Mai mulți prizonieri au murit pe drum.
Lagărul Sliven
În drumul de la Razgrad la Sliven, unii ofițeri prizonieri au trecut prin orașul Stara Zagora, unde locuitorii i-au huiduit și au aruncat cu pietre după ei.
Lagărul era situat la șase kilometri de orașul Sliven. Erau reținuți acolo și mulți ostatici sârbi, preoți, învățători și funcționari.
Condițiile erau foarte proaste, oamenii dormeau pe pământul gol, în ploaia rece de toamnă. Hrana era puțină, în plus „vămuită” de cantinierii bulgari. Nu este de mirare că moartea secera necruțătoare între prizonierii români de la Sliven; potrivit relatărilor ar fi fost câte 10-12 de morți pe zi. Prizonierii de la Sliven nu aveau activitate, nu munceau, ceea ce devenea apăsător. Câteva volume rămase în posesia unor prizonieri erau împărțite pe fascicole și date apoi altor camarazi de lagăr, astfel încât mai mulți să poată citi în același timp. Alții își căutau noi activități, imaginau orice pentru a face să treacă timpul mai ușor: reparau încălțămintea camarazilor, îi tundeau pe cei care aveau nevoie, ciopleau în lemn, organizau șezători cu cântece, spuneau glume etc.
Lagărul Kărdjali
Unii dintre prizonierii de la Sliven au fost mutați cu trenul, în aceleași vagoane mizerabile, spre sud. Din apropiere de Haskovo ei au fost porniți pe jos spre destinația lor, orașul Kărdjali. În acest lagăr, instalat într-o clădire veche, ofițerii români au fost năpădiți de păduchi. Nu după mult timp, ofițerii inferiori au fost duși la Ustovo (vezi infra). Doar ofițerii superiori au rămas în Kărdjali.
Lagărul Ustovo
Supraviețuitorii au considerat lagărul Ustovo, aflat în apropiere de frontiera cu Grecia, drept „cel mai îngrozitor loc din infernul captivității noastre în Bulgaria”. Bulgarii i-au forțat pe ofițerii români prizonieri, în a doua jumătate a lunii noiembrie 1916, să efectueze diferite munci. Era vorba de o încălcare a Convenției de la Haga, din 1907, unde se prevedea expres că ofițerii prizonieri nu puteau fi puși să muncească. Prizonierii erau ofițeri inferiori (sublocotenenți, locotenenți și căpitani), mai ales în rezervă, care în viața civilă erau profesori universitari, magistrați, doctori, ingineri, preoți, învățători, studenți, deputați. Bulgarii s-au înfuriat când românii au refuzat să lucreze. Prizonierii au fost pedepsiți prin închiderea în camere murdare; de asemenea, au fost privați de hrană și apă. Românii au rezistat cinci zile fără mâncare; apă au reușit să cumpere, încâlcând regulile impuse, de la unele santinele bulgare. Pentru a le frânge rezistența, bulgarii i-au bătut pe presupușii șefi ai prizonierilor recalcitranți cu câte 25-30 de lovituri de băț la șezut. Operațiunea s-a desfășurat în piața publică a târgului, localnicii – mai ales etnici turci – asistând fără satisfacție, potrivit unor surse. Între cei bătuți s-au numărat căpitanul Grigorescu, fiul generalului Eremia Grigorescu, și profesorul universitar ieșean Constantin Fedeleș. Chinuiți de foame și de sete, unii dintre ei bătuți îngrozitor, în cele din urmă prizonierii au cedat.
Cei care erau mai în putere au fost duși să muncească la construirea unei șosele într-o zonă din apropierea frontului, la spartul piatrei, iar cei mai slabi au măturat piața și străzile orașului. Pe șantierul șoselei lucrau 400 de oameni. Foamea devenea chinuitoare; prizonierii ajunseseră să se gândească aproape numai la mâncare. Munca grea, hrana puțină și proastă, dormitul direct pe pământ i-au afectat fizic și psihic pe prizonieri. După o lună, ofițerii prizonieri au fost din nou mutați, unii la Haskovo, alții la Kărdjali sau în alte locuri.
Lagărul Haskovo
La patru kilometri de orașul Haskovo era un lagăr cu prizonieri sârbi, ruși și italieni, cărora li s-au adăugat și românii. Potrivit unui martor, în acest lagăr erau în 1917 nu mai puțin de 419 prizonieri români. Lagărul era format din barăci mari, însă lucrate prost, din scânduri subțiri, cu acoperișuri găurite. Nu se făcea focul, nu existau așternuturi. Iar iarna 1916/1917 a fost geroasă. Igiena era ca și inexistentă. Oamenii nu se spălau cu săptămânile, pentru că nu existau niciun fel de condiții, erau netunși, nebărbieriți, plini de păduchi. Încălțămintea prizonierilor se ferfenițise, astfel încât oamenii aveau în picioare un amestec de petice și paie. Solda plătită ofițerilor prizonieri era foarte mică, 30 leva/lună, bani plătiți cu întârziere.
Foamea a fost crâncenă în acest lagăr. Uneori li se dădea prizonierilor o zeamă de pere pădurețe, alteori una de sămânță de mătură, apoi de ardei iuți. Pâinea era puțină, câte 150 grame/zi. Nu e de mirare că prizonierii erau slăbiți, încât abia se mai puteau mișca. O comisie a Crucii Roșii a ajuns în cele din urmă la Haskovo, pentru a vedea starea prizonierilor. Situația prizonierilor s-a îmbunătățit oarecum după aceea, li s-au plătit soldele, oamenii și-au putut cumpăra ceva în plus pentru a-și completa meniul. În toamna anului 1917 ofițerii români prizonieri au început să primească bani, colete și scrisori din țară. Astfel s-au refăcut după perioada de foamete. Abia în primăvara-vara anului 1918, după eliberarea lor și când se îndreptau spre Dunăre, și-au dat seama prizonierii români de foametea din Bulgaria, de care sufereau proprii cetățeni ai fostei țări inamice.
De două ori pe zi, dimineața și seara, se făcea apelul prizonierilor, indiferent de vreme. În pofida situației grele în care se aflau, pentru a suporta mai ușor trecerea timpului, pentru a-și menține și extinde relațiile sociale, prizonierii au inventat tot felul de ocupații: cursuri de stenografie, agricultură, cântece, gătit, învățarea limbilor străine (franceză, germană, engleză, italiană etc.); se țineau conferințe. Au fost procurate și introduse în circuit volume diverse; lectura a devenit o ocupație răspândită. Câteva viori au fost obținute prin diferite metode și s-a constituit o orchestră. Pe o scenă improvizată, actori amatori recrutați dintre prizonieri jucau diverse piese de teatru.
