Atmosfera în lagărul Sopronnyék
Pe lângă lipsa de libertate, pe lângă izolare, lipsa de ocupație îi afecta suplimentar pe prizonierii din lagărul Sopronnyék. Informațiile despre lumea de afară au lipsit multă vreme sau veneau rar, iar de multe ori erau deprimante. Unii ofițeri români deveniseră „bocitoare naționale”, alții erau optimiști cu privire la viitorul lor și al României. După o perioadă, prizonierilor li s-a permis să cumpere ziare maghiare în limba germană. Informațiile despre situația din Moldova, cu lipsurile nenumărate, cu epidemia de tifos exantematic din prima parte a anului 1917 contribuiau la accentuarea stării proaste a prizonierilor. Ulterior, în lagăr avea să ajungă gratuit ziarul Lumina, pro-german, care apărea la București.
Din primăvara anului 1917, prizonierii au început să primească o carte poștală în fiecare duminică, pentru a scrie unde doreau. Cei din teritoriul ocupat, care nu știau unde le erau familiile, scriau și la Iași, dar și în zona administrată de Centrali. Cenzura veghea asupra conținutului acestor cărți poștale. Prizonierii nu aveau voie să comenteze tratamentul din lagăr, ci doar să scrie despre starea lor de sănătate și să ceară același tip de informații de la familii. Cărțile poștale erau imprimate pe o hârtie de bună calitate, tip carton. Abia după zece luni, prin august-septembrie 1917, au început prizonierii să primească informații de la familiile lor. Multe informații au ajuns chiar la începutul anului 1918.
De asemenea, prizonierii aveau dreptul să scrie la Crucea Roșie de la Geneava, la Societatea Suedeză de Cruce Roșie sau unor persoane particulare din țările neutre ori din cele Centrale, tot cu scopul de a cere informații despre familii. Cu mari întârzieri s-au primit răspunsuri din Elveția și Suedia, la fel și de la persoane particulare.
Disciplina
Asemeni situației din alte lagăre, la Sopronnyék exista un program zilnic. La ora 8:00 avea loc apelul în sala de mese, unde venea comandantul lagărului sau adjunctul acestuia. Apelul era făcut uneori chiar de două ori pe zi. Era nu doar o modalitate de a preîntâmpina producerea unor evadări, ci și o ocazie de a transmite dispoziții (ale conducerii lagărului ori superiorilor acestora) sau de a înainta cereri (de către captivi). La un moment dat, prizonierilor li s-a aprobat ca lumina să se stingă la ora 23:00, nu la 22:00, cum fusese până atunci.
La Sopronnyék, rememora unul dintre prizonieri, „viața din lagăr nu ne-a fost înrăutățită prin restricțiuni absurde, jigniri sau dispozițiuni nejustificate”. Un rol l-a avut și comandantul lagărului. Câteodată se iscau certuri între prizonierii mai temperamentali, de regulă pentru chestiuni mărunte. Aveau și aceste dispute rostul lor, ajutând la detensionarea situației. În cazul altercațiilor între ofițerii români, conducerea lagărului intervenea. Pedepsele nu puteau fi aplicate decât de către comandantul lagărului. Spre exemplu, pentru „lipsă de respect” a unui sublocotenent față de un maior, ambii români, cel dintâi era pedepsit cu un număr de zile de carceră. Vechile ierarhii din armata de proveniență nu aveau o valoare administrativă la Sopronnyék, ci doar una de moral.
Camaraderia era afectată prin constituirea unor grupuri („clici”), tutelate de ofițeri superiori sau căpitani, care îi denigrau pe foștii comandanți. Resentimentele acumulate în timp aveau acum mediul favorizant pentru a ieși la suprafață. Potrivit unui martor, tocmai lipsa de ocupație și imposibilitatea de a se aplica pedepse au contribuit la întreținerea acestui climat. Se dedau la aceasta oameni care pe front fuseseră slugarnici față de superiori. Ofițerii activi îi manipulau pe cei în rezervă, pentru a-și atinge scopurile. Pentru cei dintâi exista speranța continuării activității militare după întoarcerea în țară, pentru ceilalți viața cazonă era ceva pasager.
Existau în acest lagăr ofițeri proveniți din „Grupul Dunărea” și din „Grupul Cerna”, care înainte de căderea în captivitate își împărțiseră banii aflați în casieria acestor mari unități, cu condiția să-i restituie ulterior. Ofițerii își țineau banii cusuți în căptușeala tunicii, mantalei sau a capelelor. Cei mai mulți dintre ofițerii care avuseseră bani guvernamentali au plecat în alte lagăre din Germania și Austria; câțiva au rămas la Sopronnyék. Disensiuni au apărut între ofițerii care aveau acești bani și cei care nu aveau, ultimii solicitându-le celor dintâi împrumuturi în anumite situații. Amărăciunea era cu atât mai mare cu cât se făcea referire la cazuri de ofițeri prizonieri care trimiseseră banii către familiile lor, în țară, mai precis în teritoriul ocupat.
Îngrijirea medicală și igiena
Unii prizonieri români grav bolnavi au fost internați în spitalul de la Sopronnyék imediat după sosirea lor acolo, în decembrie 1916. Frica de epidemii i-a alertat, din fericire fără temei, pe prizonieri. În paralel cu condițiile de locuit și cu hrana s-a îmbunătățit și situația medicală a prizonierilor, la fel și cea igienică. Unii prizonieri își rădeau capul, în ideea că astfel se regenera rădăcina părului, alții din distracție. În vreme ce unii își rădeau mustața și barba, alții, dimpotrivă, își lăsau barba mare.
Un ofițer prizonier din rezervă, medic dentist în civilie, și-a putut deschide un cabinet dentar în lagăr, cu instrumente și materiale de la Viena, la care veneau toți prizonierii. Ulterior a apelat la serviciile sale și personalul din administrația lagărului.
După cum aveau să noteze unii memorialiști, exista o înțelegere între beligeranți, care prevedea ca prizonierii ofițeri suferind de boli cornice să poată fi duși pentru tratament în țările neutre, cei din lagărele Centralilor în Danemarca, iar cei din lagărele Antantei în Elveția. Mai mulți prizonieri români de la Sopronnyék ar fi beneficiat de această prevedere.
Moartea
Spre deosebire de alte lagăre, la Sopronnyék au decedat puțini prizonieri. În vara anului 1917 a murit în acest lagăr, subit, sublocotenentul în rezervă Alexandru Toma. Cadavrul a fost pus într-un coșciug înfășurat în pânze care combinau tricolorul românesc, apoi a fost purtat pe umeri de câțiva prieteni până la cimitirul din marginea satului Sopronnyék. Toți prizonierii au asistat la procesiune. Slujba religioasă a fost oficiată de un preot mobilizat, și el prizonier. La înmormântare au asistat și localnici din satele vecine. A fost un moment în care, în fața morții individualizate, oamenii – prizonieri și civili – și-au amintit atunci de necazurile, de suferințele lor, de cât de vulnerabili erau.
