Lagărul Sopronnyék
Informațiile disponibile despre lagărul de la Sopronnyék sunt abundente, ceea ce permite reconstituirea situației militarilor români prizonieri acolo la un nivel de detaliu destul de rar în cazul altor locuri de internare. De aceea consider utilă redarea situației celor care, doar ofițeri, au ajuns acolo. Ceea ce s-a întâmplat cu acești captivi nu poate fi nicidecum extins asupra ansamblului prizonierilor români din Austro-Ungaria, dar ne oferă elemente suplimentare pentru a înțelege o categorie umană cel mai adesea uitată, ignorată, în cel mai bun caz expediată la marginea istoriei militare românești.
La începutul lunii decembrie 1916, unii dintre ofițerii români luați prizonieri de către austro-ungari în sudul Transilvaniei, în Carpați sau în Oltenia și Muntenia au fost reuniți în lagăre provizorii, apoi trimiși la Sopronnyék. Bunăoară, prizonierii din „Grupul Cerna” au fost urcați în trenuri și trimiși spre acest lagăr. Trenul oprea deseori în gări, pentru a face loc garniturilor cu militari care plecau ori se întorceau de pe fronturi. Prizonierii primeau mâncare ușoară de la bucătăriile de campanie aflate în gări, oarecum asemeni soldaților austro-ungari. După trei zile, trenul a ajuns în stația Sopronnyék.
La patru kilometri depărtare de gară se găsea lagărul, iar la doi kilometri de acesta din urmă se afla satul Sopronnyék. Locul era situat la circa 30 de km de orașul Sopron, 120 de km de Viena și 300 de km de Budapesta. De la gară până în lagăr prizonierii au mers pe jos. Locuitorii satului erau aliniați pe marginea drumului și i-au huiduit pe prizonieri, în vreme ce copiii au aruncat cu pietre.
De fapt, în această zonă deluroasă și împădurită existau două lagăre de prizonieri, fiecare înconjurat cu sârmă ghimpată. Unul era mic, destinat ofițerilor, iar cel mai mare pentru trupă. În cel din urmă erau deja foarte mulți soldați ruși. Internarea separată a ofițerilor de soldații din aceeași armată era menită a preveni revoltele. De altfel, aceasta era o practică în toate țările implicate în război. Erau internate tot acolo, într-o margine a lagărului, și multe familii de sârbi din Bosnia-Herțegovina, mai ales femei și copii; pentru cei din urmă se înființase și o școală.
Ofițerii români au trecut printr-o nouă percheziție la intrarea în lagăr. Românilor li s-au trecut în scripte datele de stare civilă, apoi au depus la cancelaria lagărului banii pe care îi aveau asupra lor. În contul acestor bani, prizonierii au primit chitanțe cu care își puteau cumpăra diferite lucruri și alimente. De asemenea, li s-au verificat bagajele și li s-au luat documentele militare, regulamentele, hărțile, busolele, armele mici care scăpaseră neobservate până atunci. Câteva ordonanțe ale ofițerilor români au fost reținute în lagăr, pentru a fi folosite la pregătirea și servirea mesei, spălarea vaselor și a rufelor, pentru curățenia în baracă.
Transferarea în Germania a unor ofițeri prizonieri
Din unele surse rezultă că la Sopronnyék erau peste 200 de ofițeri români la începutul lunii decembrie 1916. După o scurtă perioadă, unii prizonieri au fost transferați în alte lagăre din Austria sau Germania. Prizonierii capturați de germani, dar ajunși la Sopronnyék au fost trecuți pe liste speciale. Ei urmau a fi transferați în lagăre din Germania.
Circulau tot felul de zvonuri cu privire la viața bună pe care ofițerii români prizonieri aveau să o aibă în Germania. Unii ofițeri care nu fuseseră prinși de germani au cerut să fie trecuți pe liste pentru a merge și ei în marea țară din nord, în vreme ce alții, dimpotrivă, au vrut să rămână la Sopronnyék. Nu exista o altă formă de control în afara declarației fiecăruia. Cei aflați pe liste au plecat a treia zi de Crăciun (1916); au călătorit în vagoane austro-ungare bune, încălzite.
„Călătorii” de ocazie vedeau scene care arătau o Ungarie afectată profund de război, în gări erau multe femei în doliu și mulți copii așteptându-și tații. Cei care au plecat de la Sopronnyék erau încântați de ideea că vor merge într-o țără cu un grad mai mare de civilizație, nutrind speranța că vor avea condiții mai bune. Existau și unii care se gândeau la un soi de călătorie gratuită în alte spații geografice. La scurt timp după aceea, când au ajuns la Stralsund-Dänholm, aveau să-și dea seama că alegerea lor nu a fost defel inspirată.
Pornind de la raționamentul că era preferabil să nu schimbe o situație palpabilă cu alta necunoscută, mulți ofițeri români au decis să rămână la Sopronnyék. Aici ar fi rămas circa 150 de ofițeri de diferite grade.
Un comandant de lagăr rămas în memoria prizonierilor
Spre sfârșitul lunii noiembrie 1916 a fost numit comandant al lagărului de la Sopronnyék maiorul Dumitru Florian. Acesta era etnic român, originar din Orăștie, invalid de război din primele lupte cu sârbii, în 1914. Conform unor mărturii, comandantul avea un frate care era ofițer de rezervă în Armata Română. Se temea uneori să nu-l vadă pe acesta intrând ca prizonier pe poarta lagărului. Unii foști prizonieri l-au descris pe maiorul Florian drept inteligent, simpatic și mucalit, cu o vorbire sacadată. Discuta cu prizonierii români în limba maternă. Comandantul i-a avertizat pe prizonieri cu privire la consecințele încercării de a evada. Deși avea cunoștință de toate abaterile prizonierilor de la regulamente, Florian nu a luat măsuri împotriva lor. Mai mult, i-a permis sergentului austro-ungar care făcea cumpărăturile în oraș pentru ofițerii români să cumpere periodic, din satul apropiat, alimente în cantități mici (pâine, ouă și lapte), care în mod obișnuit erau rechiziționate de autorități. Maiorul Florian l-a avut o vreme ca ajutor pe sublocotenentul Ciorogariu, nepot al episcopului cu același nume. Și el a fost îngăduitor față de prizonierii români. Ulterior a fost trimis pe frontul italian, unde ar fi murit în luptă.
Ca urmare a intervențiilor comandantului la Inspectoratul pentru prizonieri, s-a aprobat ca bolnavii din lagăr, în grupuri de patru-cinci, însoțiți de un gradat austro-ungar, să poată merge cu trenul, de două ori pe săptămână, pentru consultații, la Sopron. Cel mai adesea prizonierii își rezolvau însă alte treburi în oraș, cu complicitatea militarului austro-ungar care îi însoțea. Favorurile de acest tip au dat însă naștere la disensiuni între ofițerii prizonieri, care au degenerat în acuzații la adresa comandantului. Acesta s-a văzut nevoit să revoce ordinul care le fusese favorabil captivilor. Și alte intervenții ale maiorului Florian în favoarea prizonierilor au avut viață scurtă. Spre exemplu, aprobarea ca în grupuri de 10-15, ofițerii prizonieri, cu gardă însoțitoare, să facă plimbări în afara lagărului. Era o ocazie și pentru a-și procura alimente. Locuitorii din satul vecin au reclamat însă că ofițerii români „se legau” de femei și de fete, astfel încât inspectoratul lagărelor a interzis aceste plimbări. Ulterior, pentru ca prizonierii să facă totuși mișcare, comandantul a aprobat ca aceștia, în coloană de 50-70, sub escortă, să facă plimbări în preajma lagărului timp de două ore. Nu mai era permisă însă trecerea prin sat.
Deși prizonierii români au avut parte de diverse facilități în acest lagăr, unii dintre ei au transferat asupra maiorului Dumitru Florian disputele interne. S-a mers până acolo încât unii au trimis denunțuri anonime, la Inspectoratul austro-ungar al lagărelor de prizonieri, împotriva maiorului Florian.
Inspectorul general al lagărelor, un general maghiar pensionar, reactivat însă, venea uneori pentru a vedea situația din lagărul Sopronnyék. Asemenea situațiilor din alte spații, totul se curăța, aranja pentru ca inspecția să iasă bine. Și ieșea de regulă. De asemenea, comandantul garnizoanei din vecinătate era un general, un om amabil, în orice caz civilizat, care avea dreptul de a inspecta lagărul.
