Condițiile de locuit în lagărul Sopronnyék
Lagărul Sopronnyék era bine așezat și atent organizat, cu alei întreținute și canalizare, aparate de gimnastică, biserică, teatru și poștă. Era înconjurat de un gard de sârmă ghimpată, de-a lungul căruia santinele cu arma pe umăr patrulau zi și noapte. Spațiul era luminat cu electricitate, inclusiv barăcile beneficiind de acest sistem aflat încă la începuturile sale în multe părți din Europa. Inițial românii au fost instalați într-o sală din paiantă, nepodită, cu peste 300 de paturi de fier, suprapuse. La sfârșitul anului 1916, ofițerii prizonieri erau afectați de foame și de frig. Iarna 1916/1917 a venit devreme și a fost deosebit de grea și în vestul Ungariei. Ofițerii trebuiau să-și cumpere lemnele pentru încălzire. Existau în lagăr și alte barăci care arătau rău, în care stătuseră în anii precedenți prizonieri de război sârbi și ruși. Erau internate acolo și mai multe familii de sârbi bosniaci.
În primăvara anului 1917, ofițerii români au fost mutați în barăcile special construite pentru ei. Acestea erau bine făcute, din scânduri, cu pereți dubli, cu ferestre mari. Exista un culoar mare între camere, care putea fi folosit ca loc de întâlnire sau pentru plimbare atunci când vremea nu permitea aceasta afară. Pe jos era dușumea, deasupra nu exista pod, acoperișul era din carton gudronat. Barăcile erau inscripționate cu litere, iar camerele cu numere pentru a putea fi ușor de găsit. Prizonierii au primit paturi de fier, saltele și perne, cearșafuri și pături. Camerele erau curate și dotate cu mese, scaune, dulapuri, lavoare, sobe de tuci etc. În fiecare baracă erau repartizați 24 de ofițeri. Cei inferiori stăteau câte doi în cameră, în vreme ce ofițerilor superiori li s-a permis să stea singuri. Instalația de dușuri din baraca special amenajată a fost pusă în funcțiune, astfel încât prizonierii puteau face baie cu apă caldă și rece în fiecare sâmbătă.
Condițiile în care trăiau ofițerii prizonieri au continuat să se îmbunătățească pe parcusul anului 1917. Pereții barăcilor fuseseră acoperiți cu carton gros, inclusiv partea de sus. Aceasta le asigura prizonierilor protecție contra vântului și frigului. Din fericire pentru prizonieri, iarna 1917/1918 nu a mai fost la fel de grea ca precedenta.
Ofițerii prizonieri au primit de la început solda lunară, care varia, după grad, între 180 și 400 de coroane. Bancnotele erau special imprimate și nu puteau fi utilizate decât în lagăr. Fiecare ofițer, indiferent de grad, dădea câte 90 de coroane pentru asigurarea hranei. Administrația ținea evidența în registre speciale. Se mai dădeau bani pentru cumpărarea unor obiecte necesare la bucătărie, veselă etc. Cu ceilalți bani, prizonierii erau liberi să dispună după voia lor. Cumpărăturile erau făcute în orașul Sopron de un sergent maghiar. El întocmea listele și cumpăra bunurile cu banii pe care îi preschimba la cancelaria lagărului. Cumpăra din oraș articole de toaletă, săpun pentru spălatul rufelor, cărți de lectură etc. Nu avea voie să cumpere băuturi alcoolice, tutun, zahăr, pâine și alte alimente. Uneori făcea excepție. Un comision important din sumă îi revenea lui. Între acest sergent maghiar și ofițerii români prizonieri s-a stabilit o bună relație. Cel dintâi ajunsese să învețe și puțină română pentru comunicare.
Hrana
O baracă de scânduri, cu mese și bănci, unde se putea mânca, era la dispoziția ofițerilor prizonieri la Sopronnyék. În continuarea acestei săli de mese, despărțită printr-un perete, era o bucătărie, cu o mașină de gătit, cazane pentru ciorbă și ceai, plus o veselă redusă.
Captivii aveau dreptul de a-și organiza modul în care își pregăteau alimentele. Românii au constituit un comitet format din ofițeri mai tineri, care urmau să aibă grijă de primirea și prepararea alimentelor. Pentru gătit, în fiecare zi se primeau de la administrația lagărului ceai, zahăr, cartofi, fasole uscată, grăsime vegetală și legume. Alimentele erau însă în cantități mici, calculate pentru fiecare ofițer. Spre exemplu, pâinea era în cantitate de 180 grame/zi pentru fiecare prizonier. Era făcută dintr-un amestec de făină de secară și paie de grâu, tocate mărunt. Rezulta un aliment moale, lipicios, plin de apă, care se întărea după câteva ore și devenea fărâmicios.
După mai multe încercări și negocieri, prizonierii au ajuns la standardizarea unui meniu. Dimineața se primea un ceai, în fapt „apă caldă, colorată și puțin îndulcită”. La prânz era vremea ciorbei de fasole și a mâncării de cartofi, iar seara a ciorbei de cartofi și iahniei de fasole. Acest meniu a durat primele patru luni. Pâine se dădea dimineața și fiecare decidea ce făcea cu ea. Pentru români, obișnuiți să consume multă pâine, cel puțin în cazul ofițerilor, cantitatea mică distribuită reprezenta o mare problemă. După sosirea la Sopronnyék, ofițerii care aveau bani au putut să-și procure, contra unor sume mari, alimente de la chioșcul lagărului. În anumite condiții, oifțerii puteau cumpăra unt, carne etc.
De la începutul primăverii anului 1917, prizonierii au început să primească, de două ori pe săptămână, câte 150 de grame carne de vită, morcovi și țelină. Prizonierilor li se dădea acum o ciorbă sau mâncare cu bucățele de carne. Pâinea a crescut în greutate cu 50 de grame/zi. În ansamblu, traiul prizonierilor se îmbunătățise considerabil după primele patru luni.
Administrația lagărului Sopronnyék trimisese Crucii Roșii din Geneva o listă a prizonierilor. Pe numele acestora au început să sosească, din luna mai 1917, pachete cu alimente și haine de la Crucea Roșie din Geneva și Berna. Era vorba de Societatea de Cruce Roșie Română, care își deschisese birouri în cele două orașe elvețiene. Pentru aceste pachete plătiseră familiile celor plecați. Însă nu toți prizonierii aveau familii cu posibilități materiale. Guvernul de la Iași făcuse demersuri pentru înființarea acestei secțiuni a Crucii Roșii Române, pentru a veni în ajutorul militarilor români aflați în prizonierat. Prin implicarea unor doamne din înalta societate, aflate în Elveția, printre care Zulnia Sturdza și Botezat, s-a constituit un comitet, a cărui activitate consta în colectarea de fonduri necesare ajutării prizonierilor români. Din acest comitet făceau parte atât femei, cât și bărbați: Zulnia Aslan, Lea Lahovary, Lucreția Ciornea, Aurelia Gr. Popescu, compozitorul Constantin Brăiloiu, pictorul Socec, inginerul Constantinescu, studentul Aurel Marinescu etc. Pentru a strânge fonduri, în orașele principale din Elveția s-au organizat festivaluri de dansuri și cântece românești susținute de românce îmbrăcate în port popular. De asemenea, s-au organizat diverse întruniri, unde românii aflați acolo lucrau haine pentru prizonieri.
Inițial pachetele primite de prizonieri constau în cutii de carton, în greutate de maxim 5 kg, și conțineau câte două cutii de carne, pesmeți, orez, sardele, cafea, ceai, zahăr, ciocolată, țigări franceze. Ulterior, pe lângă pachetele cu alimente, ofițerii prizonieri au primit și două cămăși, iar spre sfârșitul captivității și câte o uniformă de bună calitate, din postav, asemenea uniformelor militare franceze, cu care au și plecat acasă în momentul repatrierii.
Pachetele primite de la Crucea Roșie ajungeau întregi la deținătorii lor. Rar se întâmpla ca acestea să fie desfăcute și ceva să fi dispărut. Ajutorul primit astfel de prizonieri a contribuit la refacerea fizică și la întărirea moralului acestora; nu se mai simțeau abandonați. Din toamna anului 1917, pachetele de la Geneva soseau în mod regulat, astfel încât hrana prizonierilor era incomparabil mai bună decât fusese anterior. Cu toate acestea, unii slăbiseră cu câte 10-15 kg. Alții se îngrășaseră tocmai pentru că mâncau cu poftă și dormeau mult.
Ofițerii români prizonieri la Sopronnyék au putut face frecvent comparații între tratamentul de care au avut ei parte și cel al prizonierilor soldați din lagărul vecin, care erau mai ales ruși. În special în privința alimentației. Ceea ce primeau soldații ruși era asemănător cu ceea ce primeau soldații români de rând în alte lagăre din Austro-Ungaria.
Mâncarea pentru ei era insuficientă cantitativ și calitativ, de aceea erau extrem de slabi, apatici, mișcându-se cu greutate. De asemenea, femeile sârbe din Bosnia, peste o sută, care se aflau în lagărul vecin, multe dintre ele cu copii mici. Și mamele, și copiii erau într-o situație deplorabilă, slabi, cu haine rupte, cu picioarele goale, cu igiena precară. Copii plângeau tot timpul de foame și de frig. Impresionați de situația acestor civili sârbi, ofițerii români prizonieri le-au făcut o surpriză de Crăciunul 1917: brazi împodobiți și pachete cu alimente, haine și încălțăminte pentru copii.
