Petrecerea timpului în lagărul Sopronnyék
În afară de prezența la apel, prizonierii puteau utiliza timpul după cum credeau de cuviință. În primele luni petrecute în lagărul Sopronnyék ofițerii prizonieri nu aveau știri din afară. Treptat, viața a devenit suportabilă, atât cât se putea în condiții de prizonierat. Oamenii puteau să se plimbe pe aleile lagărului, unii povesteau diverse, alții citeau cărți variate, trecute de la unul la altul. Cei slăbiți stăteau întinși în pat, unii dormeau în timpul zilei.
S-au constituit cluburi în lagăr, unde cei care stăpâneau un domeniu țineau conferințe. Pentru a-și petrece timpul mai ușor, unii prizonieri care știau limbi străine, profesori în viața civilă, au început să le predea celorlalți germană și franceză.
Într-o baracă a prizonierilor ruși, soldați, se improvizase o scenă pentru spectacole. Trupa rusă a dat spre jumătatea lunii decembrie 1916 mai multe reprezentații teatrale, dansuri căzăcești. Românii au asistat la o reprezentație dată de ruși, în rândurile cărora erau unii gradați care în viața civilă erau intelectuali. Chiar dacă nu înțelegeau limba, românii apreciau jocul actoricesc, muzica și dansurile specifice rusești.
Prizonierii români pricepuți la muzică au putut să-și cumpere instrumente diverse (viori, chitare, violoncele, tobe, clarinete, flaute) și note muzicale, apoi să constituie o orchestră și un cor. Unii dintre ei abordau foarte serios cântatul la instrumente ori își utilizau vocea. Exista și un profesor la Conservatorul din Iași, care interpreta diverse piese la violoncel. De asemenea, se cânta un repertoriu de arii oltenești, pentru că în majoritate ofițerii prizonieri erau din „Grupul Cerna” și din „Grupul Dunărea”, care avuseseră în componență îndeosebi oameni din Oltenia.
Cu acordul comandantului lagărului, ofițerilor prizonieri care aveau ca profesie sau ca pasiune pictura, desenul, arhitectura etc. li s-a permis să-și achiziționeze din oraș cele necesare pentru lucrările lor. Este drept că erau puțini cei cu preocupări de pictură și desen. Între prizonierii aflați în acest lagăr se afla și pictorul Arthur Verona, locotenent în rezervă într-un regiment de cavalerie. Acesta se înrolase ca voluntar în Armata Română, se distinsese în lupte și căzuse prizonier cu „Grupul Cerna”. Verona a făcut mai multe schițe și picturi inspirate din viața de prizonier la Sopronnyék. De altfel, prizonieratul a marcat o schimbare în concepția plastică a lui Verona, de la tendința sămănătoristă, idealizantă, spre un realism evident, în acord cu experiențele artistului și ale celor din jurul său, cu transformări interioare. La eliberarea din prizonierat, Verona și-a luat cu el ceea ce crease în această perioadă. Un incendiu a distrus la jumătatea anilor 1930 cea mai mare parte a acestei opere; totuși, unele lucrări s-au păstrat.
Prizonierii reușiseră să adune o minibibliotecă, formată din peste o sută de volume, de o mare varietate tematică. Unele cărți fuseseră trimise de Crucea Roșie Română de la Geneva. Erau romane diverse, lucrări de istorie literară, cărți de drept, manuale pentru învățarea limbilor străine, autori germani și francezi. Nimeni nu citea tratate de strategie sau tactică militară. Experiența recentă le arătase că vechile concepții asupra bătăliilor erau perimate.
În lagărul soldaților ruși, aceștia improvizaseră o biserică ortodoxă într-o baracă mare, neîmpărțită în camere. Românii de la Sopronnyék au obținut dreptul de a avea și ei slujbe religioase duminica, oficiate de preotul lor militar, prizonier și el. Înainte de război foarte puțini ofițeri mergeau regulat la biserică. Acum, în lagăr, o făceau aproape toți. Nevoie de a schimba atmosfera juca, desigur, un rol în această frecvență sporită, dar și căutările spirituale erau de luat în considerare.
În pofida îmbunătățirii condițiilor de viață în a doua parte a anului 1917, moralul prizonierilor continua să se înrăutățească pe măsură ce se prelungea captivitatea. În nopțile lungi de iarnă mulți aveau insomnii. Erau discutate și zvonurile care circulau în lagăr. Unele informații vehiculate nu se știa de unde și cum veneau, dar aveau să se dovedească suprinzător de corecte.
Un ofițer român priceput la cartografie a făcut în iarna 1917/1918 o hartă mare a Europei, de dimensiunea peretului unei camere, chiar pe cartonul care izola clădirea. Erau trasate fronturile așa cum se știa – din diferite surse – că erau atunci. Harta îi reunea pe mulți prizonieri, care discutau pe marginea evoluțiilor militare, de regulă luându-le în considerare pe cele convenabile. Era o modalitate de a petrece timpul în mod ceva mai plăcut, atrăgător, inclusiv prin proiectarea dorințelor într-o formă grafică la îndemână.
La Sopronnyék era permis jocul de cărți, ocupație de altfel foarte răspândită între ofițerii români. Se juca inclusiv noaptea, după ora stingerii, ofițerii prizonieri punând pături în ferestre, pentru a nu se vedea lumina în exterior. Jocul era și pentru divertisment, dar mai ales pe bani, și încă mulți. Sume importante circulau în acest fel în lagăr. Cei care nu aveau bani își puneau în joc alimentele primite de la Geneva, amanetându-le inclusiv pe cele viitoare; se mai juca pe cămăși, tabachere, ceasuri etc. Jocul pe bani mulți a contribuit la deterioarea relațiilor între mulți ofițeri, la insulte și chiar la încăierări.
Încercări de evadare și repatriere selectivă
Și de la Sopronnyék, ca și din alte lagăre, unii dintre prizonierii români au încercat să evadeze. Colonelul Nanu Olteanu, artilerist ca specializare militară, era originar din Craiova. Încă din prima iarnă de captivitate el își făcuse un plan de evadare. Cunoștea limba germană și începuse să învețe maghiară, își procurase hărți. Planul lui era să ajungă la Carpați, iar de acolo în Moldova, la trupele române. Voia să evadeze împreună cu ordonanța sa. De aceea colonelul procurase două uniforme maghiare uzate. În secret a fost săpat un șanț pe sub gardul lagărului, pe unde urmau să se târască cei doi și să dispară în pădure. Maiorul Florian, comandantul lagărului, aflase de preparativele de evadare și l-a supravegheat discret pe colonelul Olteanu. Într-o noapte de la sfârșitul lunii iulie-începutul lunii august 1917, cei doi prizonieri au evadat cu complicitatea altor ofițeri români. Lipsa colonelului și a ordonanței sale a fost constatată la apelul de dimineață. Cei doi fugari au fost dați în urmărire. După trei zile, la o sută de kilometri depărtare, colonelul și ordonanța sa au fost capturați de jandarmi și readuși în lagăr.
Prizonierilor care aveau moșii în teritoriul ocupat li s-a dat posibilitatea în 1917 să solicite repatrierea, urmând să se ocupe cu agricultura. Câțiva ofițeri prizonieri erau în această situație și ei au acceptat să plece din lagăr în condițiile puse de Centrali. Prin intermediul acestor ofițeri care plecaseră în România sau prin gradații maghiari care îi însoțeau, unii prizonieri au trimis acasă scrisori, chiar bani ascunși în căptușeala hainelor și au primit ei înșiși scrisori și mici pachete cu alimente sau rufărie.
