Lagărul Czersk
În lagărul Czersk, situat în Pomerania, la nord de Tuchel, au ajuns mii de prizonieri români, care s-au alăturat rușilor internați acolo în anii anteriori. Condițiile de cazare erau precare. Ca și în alte lagăre germane, mâncarea era insuficientă cantitativ, dar mai ales calitativ. Bolile infecțioase făceau ravagii, fiind amintite tifosul, tetanosul, tuberculoza și dezinteria. De regulă prizonierii erau folosiți la muncă. Tratamentul la care au fost supuși aceștia era dur, maltratările fiind frecvente.
Anchetele de după încheierea războiului, realizate de autoritățile române sau poloneze, au reliefat că mulți prizonieri fuseseră bătuți, li se confiscaseră obiectele deținute, alimentele și banii. Un prizonier rus de etnie poloneză avea să relateze: „Condițiile de viață de la Czersk erau înfiorătoare. Prizonierii erau înghesuiți cu sutele în bordeie neîncălzite nici măcar în timpul iernii, hrăniți fiind cu coji de sfeclă înghețată și cu pâine uscată, mucegăită. Zilnic, din zorii zilei până noaptea târziu, prizonierii erau mânați la muncă grea, în principal pentru dezvoltarea lagărului, cât și pe câmpurile moșierești”.
Din date extrase din arhivele locale de istoricii polonezi, la Czersk au murit între decembrie 1916-noiembrie 1918 nu mai puțin de 5.005 prizonieri români. Administrația germană înregistrase cu meticulozitate decesele în rândurile captivilor. În același lagăr muriseră 3.252 de ruși, 49 de francezi, 135 de italieni și 65 de englezi. Dacă îi adăugăm pe prizonierii români morți în celelalte lagăre din Pomerania, după cum am văzut în episodul precedent, numărul celor care și-au găsit sfârșitul acolo se ridică la 7.652, dintre care doar unul era ofițer, toți ceilalți fiind soldați.
Tot în Pomerania se găsea lagărul Stargard. În urma unor inspecții efectuate imediat după încheierea războiului, avea să se constate că 75% dintre românii aflați acolo aveau tuberculoză, ca urmare a regimului din captivitate. S-au înregistrat nemulțumiri legate de neplata muncii prizonierilor, lipsirea de anumite drepturi și violențe împotriva acestora.
Lagărul Heilsberg
Situat în Prusia Orientală, lagărul de la Heilsberg (astăzi Markajmy – Lidzbark Warmiński, în Polonia) a fost destinat inițial prizonierilor ruși, care au fost în număr foarte mare aici, dar ulterior au fost aduși francezi, britanici, belgieni, sârbi, italieni și români. Captivii au fost folosiți la muncă pe moșiile proprietarilor pomeranieni, la construcția unei căi ferate, la ridicarea unor clădiri, inclusiv a unei mori.
Nu avem date cu privire la numărul total al prizonierilor români care s-au aflat acolo, însă știm că au decedat 506 dintre ei. Cercetările istoricilor în arhiva Oficiului de Stare Civilă din Lidzbark Warmiński au reliefat că, în privința profesiilor din viața civilă, prizonierii români decedați acolo erau agricultori (389), dulgheri (26), tâmplari (29), căruțași (13), zidari (9), fierari (5), muncitori (3), muncitori sezonieri (3), zugravi (2), vopsitori (1), lemnari (1), muzicanți (1) și electroniști (1).
În cimitirul acestui lagăr au fost îngropați 2.751 de prizonieri, pe lângă cei 506 români înregistrându-se 2.018 ruși, 49 de britanici, 45 de belgieni, 43 de francezi, 19 italieni și opt sârbi. Cimitirul a fost cunoscut multă vreme ca Kriegerfriedhof (cimitir de război), Gefangenefriedhof (cimitir al prizonierilor de război), Waldfriedhof (cimitir din pădure). Datorită pietrelor funerare care aveau plăcuțe din tablă emailată, cu tricolorul României, cimitirul a fost cunoscut și sub numele de Cimitirul Românesc sau Românul. Informațiile de care dispunem arată că autoritățile române interbelice s-au preocupat de cimitirul din apropierea fostului lagăr. După Al Doilea Război Mondial locul a fost vandalizat, fiind perceput de localnici ca moștenire a perioadei germane.
Din 1987, autoritățile poloneze au trecut cimitirul în registrul operelor comemorative de război. Cimitirul a fost îngrijit începând din anii 1980 de un profesor de istorie de la școala elementară din localitate. Profesorul făcea un efort considerabil împreună cu elevii săi, pentru memoria unor oameni care muriseră la mai mult de o mie de kilometri de locurile în care se născuseră ori își aveau familiile. Același profesor a scris o scurtă monografie a cimitirului și a publicat mai multe articole în presa locală, cu scopul de a menține treaz interesul pentru memoria locului. Și autoritățile comunale s-au implicat în acțiunile de îngrijire și amenajare a cimitirului prizonierilor de război.
Românii s-au sesizat târziu, abia în anii 2000, cu privire la situația acestui cimitir pierdut în pădurile Poloniei. Unii dintre cei care au popularizat cazul au făcut adevărate rechizitorii la adresa nepăsării instituțiilor și societății românești. În fond era vorba de recuperarea memoriei unor oameni care fuseseră trimiși la moarte în numele unei țări care îi uitase multă vreme.
Tot în Prusia Orientală au mai fost prizonieri români și în lagărul Preussisch Holland, unde au murit 166 dintre ei.
Lagărul Güstrow
La circa 200 km nord-est de Hamburg, în Mecklenburg-Schwerin, în 1914 a fost deschis lagărul Güstrow. Inițial a fost o improvizație, abia la începutul anului 1915 au fost ridicate cu munca prizonierilor peste 150 (sau 250, după alte surse) de barăci de lemn, acoperite în parte cu prelate. Fiecare baracă era împărțită în două, fiecare dintre acestea cu intrarea separată. Existau două tipuri de barăci, unele aveau 10 metri lățime și 50 lungime, în vreme ce altele erau mici, de 10 metri lățime și 20 lungime. Între 50 și 100 de prizonieri (sau chiar până la 250) locuiau în fiecare baracă. Toate barăcile dispuneau de câte două sobe pentru încălzire, mese și bănci; paturile erau supraetajate. Asemeni situației din alte lagăre, și la Gustrow exista o cale ferată internă, cu ajutorul căreia erau transportate alimentele.
Lagărul avea o capacitatea de 25.000 de prizonieri. Aici au ajuns militari capturați de germani pe diferite fronturi: ruși, francezi, britanici, australieni, români. În 1916 sute de ruși muriseră de foame.
În 1917 acest lagăr înregistra 1.250 de prizonieri români. Mulți dintre românii de aici aveau să se plângă la sfârșitul războiului că fuseseră maltratați și impuși la muncă forțată. Cei care fugeau și erau prinși primeau câte 50 de zile de carceră, erau agățați de tavan și bătuți. Unii dintre captivi deveniseră invalizi în timpul prizonieratului.
Potrivit datelor inscripționate pe o piatră memorială, în lagărul Güstrow au murit în anii 1914-1918 mai puțin de o mie oameni, dintre care 573 de ruși, 150 de francezi, 80 de germani (nu avem date lămuritoare în legătură cu aceștia, poate erau gardieni care s-au îmbolnăvit), 64 de români, 42 de italieni, 20 de belgieni și cinci polonezi.
Lagărul Zwickau
În Saxonia, în lagărul Zwickau au ajuns aproape 500 de prizonieri români. La finele războiului, o comisie română s-a deplasat acolo, iar mulți prizonieri s-au plâns de maltratările administrației. Printre altele, iarna, după ce erau duși la baie, prizonierii ar fi fost scoși în zăpadă timp de mai multe ore. În principal din această cauză ar fi murit 222 de prizonieri
