Linkuri accesibilitate

În mâinile inamicului. Prizonierii români la Centrali, 1916-1918 (XV)


Prizonieri români și gardieni germani
Prizonieri români și gardieni germani

Deși în număr mai mic, prizonierii români din rândurile trupei au ajuns în anii 1916-1918 și în vestul ori în sudul Germaniei, în Baden, Würtemberg, Saar, Bavaria, Alsacia și Lorena.

Lagărul Mannheim

În apropierea orașului Mannheim, pe malul Rinului, în Baden, era unul dintre cele mai importante lagăre din vestul Germaniei în care au fost închiși prizonieri români Acesta era un lagăr pentru prizonieri din rândurile trupei, însă în anumite perioade au fost reținuți aici și ofițeri. Lagărul era structurat pe companii, despărțite între ele prin garduri de sârmă ghimpată, între acestea patrulând gărzi înrmate. Fiecare companie cuprindea opt barăci, plus bucătăria și cancelaria.

Spre sfârșitul lunii februarie 1917, unii prizonieri de la Lamsdorf au fost mutați în lagărul Mannheim. Drumul cu trenul a durat două zile și două nopți. Mutarea dintr-un lagăr în altul a prizonierilor slăbiți de foame și frig putea avea consecințe tragice pentru mulți dintre ei. Dintr-un convoi de 200 de prizonieri, aflați în deplasare spre Mannheim, cu trenul, au murit nu mai puțin de 17.

Prizonier român în lagărul Mannheim (©www.saecularia.ro)
Prizonier român în lagărul Mannheim (©www.saecularia.ro)

După experiențele traumatice prin care trecuseră pe front și în captivitate, unii dintre prizonieri aveau probleme majore de sănătate și erau ținuți în spitalul lagărului din Mannheim. Mulți dintre prizonieri, foarte slăbiți, au murit în acest spital.

Lagărul Mannheim reunea prizonieri din diferite armate aliate, francezi, ruși, englezi și belgieni. Francezii au constituit un comitet și au decis să-i ajute pe români cu hrană. Au făcut-o dându-le pesmeți, ciocolată, sardele, macaroane etc. De altfel, francezii au trimis special alimente în acest lagăr și pentru prizonierii români, nu doar pentru ai lor. De asemenea, și englezii i-au ajutat pe prizonierii români. Deși proveneau din mai multe țări, prizonierii din Mannheim ajunseseră să comunice între ei folosind un vocabular comun, cu împrumuturi din toate limbile de acolo. Francezii făcuseră un teatru într-o baracă; exista și o bibliotecă.

La un moment dat, la Mannheim erau peste 700 de prizonieri români. Aceștia au fost repartizați în număr mare ca lucrători în fermele germane din zonă.

Unii prizonieri au încercat să fugă din lagăr. Santinelele deschideau focul potrivit consemnului, astfel încât unii prizonieri au fost uciși. Alții au fost prinși, iar drept pedeapsă primeau 14 zile de arest greu.

Ofițer român prizonier în Germania (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României, http://www.marelerazboi.ro/)
Ofițer român prizonier în Germania (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României, http://www.marelerazboi.ro/)

Lagărul Ulm

Lagărul Ulm, din Würtemberg, număra aproape 1.000 de prizonieri români. Pe seama prizonierilor români s-ar fi făcut afaceri cu bunuri alimentare. După încheierea armistițiului dintre Germania și Aliați, în noiembrie 1918, aici ar fi fost uciși prin împușcare trei soldați români, alți doi fiind răniți.

Lagărul Saarbrücken

În acest lagăr, din vestul Germaniei, în landul Saar de astăzi, au fost identificați 232 de prizonieri români la un moment dat.

Lagărul Lechfeld

Aflat în Bavaria, lagărul Lechfeled a cunoscut un număr schimbător de de prizonieri români. Dintr-o mărturie postbelică reiese că din 500 de prizonieri din acest lagăr, duși la săpat tranșee în zona Schizzerhae, în Alsacia, 370 ar fi murit din cauza frigului, foamei și bătăilor, patru ar fi fost împușcați, iar trei aruncați într-un lac.

În lagărul Bayreuth, tot din din Bavaria, erau la un moment dat 1.150 de prizonieri români.

Lagărele din Alsacia și Lorena

Prizonierii români au ajuns și în Alsacia și Lorena, teritorii aflate în componența Germaniei din 1871, dar revendicate de Franța. Nevoia de forță de muncă pentru lucrările din spatele frontului i-a determinat pe germani să recurgă și la prizonierii români. Drumul din alte părți ale Germaniei până în Alsacia și Lorena a fost făcut în vagoane de vite, cel mai adesea în condiții groaznice, inclusiv fără hrană, ceea ce a provocat moartea multora. Odată ajunși la destinație, chiar dacă erau epuizați, românii au fost folosiți la construirea de fortificații și a drumurilor de acces, în fabrici și în minele de potasiu sau de fier, în cariere de marmură, dar și la exploatările forestiere sau în agricultură. Cei care au ajuns să muncească la ferme au fost oarecum avantajați, obținând o anume siguranță alimentară.

Mâncarea cu totul insuficientă a făcut numeroase victime între prizonierii români. Oameni cu fețele supte și adesea cu privirile pierdute, prizonierii încercau să supraviețuiască. Asemeni altor prizonieri aflați în situații asemănătoare, și românii încercau să facă rost de mâncare de unde și cum puteau, inclusiv din gropile de gunoi și din grămezile de bălegar.

Frigul din iarna 1916/1917 a făcut ravagii în rândurile românilor, cu atât mai mult cu cât erau cazați în condiții improprii, inclusiv sub cerul liber, cu îmbrăcămintea și încălțămintea uzate. La Steinbrunn-le-Haut au murit 125 (sau 71, după alte date) de români în geroasa noapte de 27/28 ianuarie 1917.

Cimitirul românesc Soultzmatt - Val du Pâtre (©www.saecularia.ro/copyright)
Cimitirul românesc Soultzmatt - Val du Pâtre (©www.saecularia.ro/copyright)

Sărăcia surselor de arhivă a făcut dificilă înregistrarea cu maximă rigoare a datelor privindu-i pe militarii români decedați în cele două regiuni disputate acum un veac de Germania și Franța. Prezența prizonierilor români a fost identificată în 26 de localități din Alsacia și în 42 de localități din Lorena. În toate aceste așezări au murit militari români în anii 1917-1918, cel mai adesea ca urmare a subalimentării și muncii epuizante. Între ianuarie 1917 și decembrie 1918, în cele două regiuni ar fi murit 2.344 de militari români, dintre care 1.180 în Alsacia, iar 1.164 în Lorena. Peste jumătate dintre morții români, mai precis 1.191, au fost înregistrați în lunile februarie-aprilie 1917.

În total, în cimitirele din Alsacia și Lorena au fost identificate mormintele a peste 2.800 de soldați români. Unii dintre aceștia au decedat în estul Franței după încetarea războiului, probabil în spitale. Multe oseminte ale militarilor români au fost adunate în cimitire în perioada interbelică, procesul continuând și după Al Doilea Război Mondial. Spre exemplu, în cimitirul de la Cronenbourg-Strasbourg au fost reînhumați 197 de militari români în 1924. Osemintele a 273 de soldați români au fost mutate din cimitirul din Colmar, în 1972, în cimitirul din Hagenau; în cel din urmă loc sunt astăzi mormintele a 472 de români. La Soultzmatt, în cimitirul Val du Pâtre, se găsesc 678 de morminte ale militarilor români. În cimitirul de la Dieuze sunt mormintele a 947 de români. Atât la Soultzmatt, cât și la Dieuze au fost ridicate în perioada interbelică, la inițiativa statului român, monumente funerare, între care și statui relizate de sculptori celebri, precum Oscar Han sau Milița Pătrașcu. Mormintele altor soldați români au fost reunite la Effren și Hirson (281) și Aisne (275).

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG