Cazurile câtorva ofițeri români, constituiți în mici grupuri, care au reușit să treacă în Moldova în anul 1917, sunt mai bine cunoscute ca urmare a relatărilor detaliate de care dispunem.
Grupul Tătăranu-Rădulescu-Iacobescu
Locotenentul Nicolae Tătăranu a fost rănit în timpul bătăliei de la Neajlov-Argeș, în noiembrie 1916. Internat în spitalul de la Școala Centrală, din Bucureșit, după intrarea Centralilor în oraș a fost evacuat, împreună cu ceilalți răniți români, în Spitalul de la Automobilclub.
Tătăranu a legat o relație de prietenie, în spital, cu sublocotenentul Florin Rădulescu. Au început să facă împreună planuri de evadare. Ideea lor era să ajungă în Moldova, trecând frontul prin zona Mărăști-Soveja. Cei doi și-au procurat, prin intermediul prietenilor, haine, bani și o hartă. Lor aveau să li se alăture sublocotenenții Vasile Iacobescu și Aristide Ștefănescu.
Odată dispăruți din spital, ofițerii români au fost dați în urmărire de către germani, semnalmentele lor fiind trimise la comandamentele și posturile de poliție locale. La mijlocul lunii aprilie 1917, cei patru ofițeri români au plecat spre Ploiești. Însă la Pitești au fost arestați și depuși în închisoarea orașului. Fuseseră trădați de Aristide Ștefănescu și de o prietenă a acestuia. Întrucât asupra lor fuseseră găsite hărți de stat-major, pe care trasaseră linia frontului, evadații riscau să fie judecați pentru spionaj, consecințele putând fi deosebit de grave. Ștefănescu a fost eliberat după zece zile, însă ceilalți au fost reținuți mai bine de o lună. Vechile răni se redeschideau, mizeria era la ea acasă în închisoare, captiviii se umpluseră de păduchi.
Comandamentul 263 Etape German a decis trimiterea celor trei reținuți în fața Curții Marțiale. Judecător era un căpitan german de rezervă, care le-a luat și interogatoriul, iar apărarea le-a fost susținută de un locotenent bavarez. Curtea Marțială a decis la 24 mai 1917 trimiterea lor într-un lagăr din Germania. Însă mai întâi urmau să ajungă în lagărul de la Slatina. Cei trei nu renunțaseră la ideea de a evada și de a se îndrepta spre Moldova. După ce au fost urcați într-un tren care urma să-i ducă în Reich, ei au sărit din mers în apropierea Oltului.
Ajutați de localnici, care le-au oferit adăpost și hrană, ofițerii români voiau să revină în București mai întâi. Au mers până la Pitești pe jos. Trebuiau să evite locurile circulate, gările, pentru că peste tot erau filtre, patrule, agenți. Pe drum au fost ajutați uneori de țărani, alteori chiar de oameni din administrație auxiliară românească.
În București – unde au stat de la sfârșitul lunii iunie și până la jumătatea lunii iulie 1917 – cei trei s-au pregătit pentru plecarea spre Moldova. Și-au procurat acte de identitate, hărți, busolă, bani, haine țărănești, mâncare, tutun, chibrituri, un ceaun pentru făcut mămăligă. Pentru a obține toate acestea, cei trei au fost ajutați de prieteni.
Cu rănile nevindecate încă, fugarii resimțeau din plin greutățile drumului parcurs pe jos, practic în necunoscut. Au mers spre nord-est, pe lângă mănăstirea Căldărușani, apoi au traversat râurile Ialomița, Prahova, iar prin munți au ajuns în Buzău, după ce trecuseră prin diverse sate. După zile de mers pe jos au ajuns lângă Muntele Penteleu. Le-a atras atenția satul Herăstrău, care era în mare parte distrus de proiectilele de artilerie și arproape părăsit de locuitorii săi, iar primarul părea să fie în slujba germanilor.
Începea partea cea mai grea din drumul lor, încercarea de a trece linia frontului. Aceasta s-a produs în seara zilei de 29 iulie/11 august 1917, între satele Coza și Păulești. Tătăranu, Rădulescu și Iacobescu au ajuns în tranșeele Regimentului 18 Gorj. Traseul lor ulterior a inclus Brigada 1, Divizia 1 Infanterie și Corpul II Armată, comandat de generalul Arthur Văitoianu. Foștii prizonieri s-au întâlnit și cu regina Maria, aflată în trecere pe la Spitalul Coțofenești. La Iași au avut întrevederi la Marele Cartier General, pentru ca în final să aibă o întâlnire cu regele Ferdinand și prințul Carol.
Grupul Gorsky-Deculescu-Lazăr
Rănit grav la Oituz, în octombrie 1916, căpitanul V. Gorsky a fost dus într-un spital militar din București, unde avea să rămână până în toamna anului 1917. Sublocotenentul Petre Lazăr fusese și el internat într-un spital din București (probabil Colțea), dar după însănătoșire a fost trimis în lagărul de la Slatina. A evadat de acolo în februarie 1917, a revenit pe jos în București, unde s-a ascuns la părinții săi. Și-a căutat la spitalul Colțea tovarăși cu care să poată pleca în Moldova. Căpitanul Nicolae Deculescu, și el rănit, se afla tot în Spitalul Colțea. Din cauza rănilor, cei trei au amânat fuga în Moldova pentru sfârșitul lunii octombrie 1917.
În vederea securizării acțiunii, de plecarea celor trei ofițeri români au știut doar câteva doamne din Spitalul Colțea și un ofițer invalid. Cu ajutorul cunoscuților, ei au obținut acte cu nume false (ausweis-uri). Spre exemplu, căpitanul Gorsky devenise Vasile Georgescu, negustor din Fălticeni. Pentru a putea supraviețui unui drum lung, fugarii și-au procurat îmbrăcăminte și încălțăminte de iarnă, hrană, medicamente, chibrituri, lumânări, un foarfece de tăiat sârma și bani.
Evadații au plecat din București la începutul lunii noiembrie 1917, destinația lor fiind localitatea Soveja, în Vrancea, unde aveau să vadă cum puteau trece linia frontului. În apropierea satului Muscelul Țiganului, ofițerilor li s-au alăturat trei soldați fugari, originari din Moldova, care voiau și ei să treacă linia frontului, dar aveau să se rupă ulterior de grupul Gorsky. Ofițerii evadați au trecut pe lângă Masivul Penteleu, au traversat râul Putna prin apă și s-au apropiat de Soveja.
În cele din urmă, după jumătatea lunii noiembrie 1917, cei trei ofițeri au reușit să treacă în liniile românești, în dreptul Regimentului 45/60, din Divizia 12 infanterie. După cum s-a întâmplat și în cazul altor prizonieri reveniți în liniile românești, și cei din acest grup au fost trimiși la Iași, unde au fost primiți de generalul Iancovescu, ministrul de Război, de generalul Prezan, șeful Marelui Cartier General, apoi de regele Ferdinand I, regina Maria și prințul Carol. Curajul și efortul lor de a ajunge în Moldova erau astfel recunoscute la cel mai înalt nivel.
