Linkuri accesibilitate

În mâinile inamicului. Prizonierii români la Centrali, 1916-1918 (V)


Prizonieri români în lagărul de la Prilep, Macedonia, 1918

Lagărele pentru soldați și gradați din sudul Bulgariei

Soldații – și subofițerii – au ajuns în mare parte în diferite lagăre, unde erau puși să muncească pentru susținerea efortului de război al Bulgariei. Cum aminteam anterior, cea mai consistentă descriere ne-a lăsat-o George Topârceanu. Lagărul în care a ajuns initial scriitorul era situat în Pirin-Planina, lângă râul Struma. Format din adăposturi ușoare, colibe improvizate din crengi, lagărul reunea prizonieri francezi, italieni, englezi, capturați de bulgari pe frontul de la Salonic. Însă cei mai mai numeroși erau sârbii; existau și prizonieri muntenegreni. Adăpostiți de sârbi în prima noapte de după sosirea la destinație, românii și-au însușit din lucrurile lor. Un stereotip popular părea să se confirme.

În Pirin-Planina prizonierii români aveau să stea în niște bordeie pe care chiar ei și le-au construit. În comparație cu camarazii lor străini, prizonierii români aveau moralul mai scăzut și arătau mai neîngrijiți. Prizonierii mai slabi și-au găsit sfârșitul treptat. Atitudinea paznicilor bulgari a fost diferită de cea de care avuseseră parte prizonierii de la Turtucaia după capturare și pe drumul spre Razgrad. După ce s-au obișnuit cu prizonierii români, gardienii bulgari (uneori turci cu cetățenie bulgară, prea bătrâni pentru a fi trimiși pe front) s-au dovedit destul de îngăduitori, în anumite situații chiar prietenoși. Din motive administrative, unii români și-au însușit cunoștințe elementare de bulgară.

Prizonierii au lucrat la calea ferată de pe valea Strumei, care lega linia Sofia-Kiustendil de centrul Bulgariei și de frontul din Macedonia. Lagăre temporare pentru realizarea caii ferate au mai fost la Krupnic și Gumuldghina, unde lucrau prizonieri români, francezi și sârbi. Munca se făcea cu escortă bulgară. Se lucra șase zile pe săptămână, duminica fiind rezervată odihnei.

Foamea a fost un însoțitor permanent al prizonierilor români în Bulgaria. În câteva luni de la momentul capturării, prizonierii români slăbiseră câte 20-30 de kilograme, ceea ce îi făcea vulnerabili la boli. Mâncarea era puțină și proastă. Ea era formată dintr-o bucată mică de pâine neagră, uneori din pesmeți și tomate, alteori dintr-o zeamă de fasole; carne de oaie sau de vită primeau de două ori pe săptămână. Hrana lipsea și ca urmare a furturilor la care se dedau funcționarii din diferitele structuri administrative bulgare. Uneori prizonierii erau nevoiți să fure pentru a avea ce mânca, în anumite cazuri cu complicitatea paznicilor bulgari. Asta i-a și salvat pe mulți. Apa potabilă era rea în zonă.

După ce s-a încheiat construirea liniei de cale ferată de pe valea Strumei, prizonierii români au fost duși în alte părți, spre exemplu în zona orașului Melnik. Împărțiți în grupuri mici, de circa 30 de oameni fiecare, ei au lucrat, sub coordonarea unui cantonier bulgar, la întreținerea drumului care lega Macedonia estică, prin orașele Nevrokop (azi Goțe Delcev) și Melnik, cu valea Strumei și cu frontul de la Salonic.

Alte lagăre cu soldați și gradați români au fost la Doina Giumaia, Fere, Drama etc. Un lagăr cu soldați români și grade inferioare (caporali, sergenți și plutonieri) a existat și la Kărdjali, în afară de cel pentru ofițeri, amintit deja. Neglijați multă vreme de autoritățile bulgare, situația prizonierilor români din acest lagăr devenise catastrofală. Li se dădea zilnic o zeamă lungă din coji de cartofi. Odihna era imposibilă din cauza păduchhilor și a râiei. Unii prizonieri s-au sinucis tocmai pentru a scăpa de mizerie. În privința condițiilor de locuire, un medic român, captiv și el, relata că prizonierii „trăiau ca niște troglodiți într-un fel de bordeie în pământ, înnebuniți de foame”; erau „fără rufărie, fără haine, pe care le vânduseră pe câte o pâine, fără săpun, fără petrol, fără medicamente, fără hrană și cu păduchii colcăind pe ei” (Lucian Stamate). Nu este de mirare că prizonierii au murit cu sutele de tifos exantematic, care se extinsese tocmai ca urmare a mizeriei generale. Bulgarii au intervenit când au început să moară de tifos și soldații care îi păzeau pe prizonieri, precum și populația civilă din vecinătate. Raportul făcut de medicul român, la solicitarea bulgarilor, cu privire la situația din lagărul de la Kărdjali a avut efect. Autoritățile bulgare au luat măsuri pentru igienizare și pentru îmbunătățirea hranei prizonierilor.

Lagărul din gara Nadejda, Sofia

Unii prizonieri români – soldați și subofițeri – au ajuns în lagărul situat în gara Nadejda, Sofia. În capitala bulgară, ura contra românilor era exprimată în toamna anului 1917 la fel de puternic ca în 1916. Aici viața prizonierilor era cumplită. Nu întâmplător, când a evocat în memoriile sale situația din acest lagăr, Topârceanu a renunțat la orice pretenție literară, fiind interesat să relateze în mod realist drama captivilor români.

Prizonieri români în gara din Sofia
Prizonieri români în gara din Sofia

Peste 300 de oameni trudeau la calea ferată, la terasamente, linii și poduri. Oamenii locuiau în condiții extrem de proaste, în vagoane de vite sau de marfă, dărăpănate. Câte 50 de oameni dormeau înghesuiți într-un vagon, practic neputându-se odihni. Dimineața erau loviți cu ciomegele de către gardieni pentru a fi duși la muncă. Apă exista doar pentru gătit, astfel încât prizonierii beau apă din șanțuri sau mâncau zăpadă pentru a-și potoli setea. De spălat nici nu putea fi vorba. Hainele prizonierilor erau ferfeniță, niște zdrențe care abia le acopereau trupurile, iar în picioare aveau cârpe legate cu sfoară. În acest condiții inumane, în fiecare noapte se înregistrau câte patru-cinci decese. Câteva sute de prizonieri români ar fi murit la lucrările de cale ferată din zona Sofia. Potrivit surselor disponibile, a fost unul dintre cele mai ucigătoare locuri în care au ajuns prizonierii români în Bulgaria.

Evadări din lagărele bulgare

Mai mulți ofițeri și soldați români au încercat să evadeze în anii 1916-1918, numai să scape din infernul lagărelor bulgare. În general încercau să treacă din sudul Bulgariei în Grecia, inclusiv peste linia frontului, dar au fost și unii prizonieri care voiau să ajungă la Dunăre iar de acolo în România. Unii au fost împușcați în timp ce erau urmăriți ori au murit de epuizare și de boli. Cei prinși au fost readuși în lagărele de unde fugiseră, de regulă bătuți crunt de gardieni în fața camarazilor de suferință sau încarcerați o perioadă. Drept represalii pentru evadări, conducerile unor lagăre au luat măsuri aspre împotriva tuturor prizonierilor. Hrana a fost redusă și mai mult, iar în plus a devenitși mai puțin consistentă, paza a fost întărită, brutalitățile împotriva prizonierilor au sporit.

Îmbunătățirea situației prizonierilor români

Deși de regulă erau tratați cu ceva mai multă atenție, în lagărele din Bulgaria au murit și ofițeri români de rang superior. Între aceștia s-a aflat, spre exemplu, colonelul Anastase Grigorescu, comandantul Regimentului 5 Obuziere Constanța, decedat în spitalul din Haskovo, la 7 octombrie 1917.

În timpul unei vizite a comandantului lagărelor de prizonieri din Bulgaria într-unul din locurile în care se aflau captivii, ofițerii români s-au plâns de tratamentul la care erau supuși. Atunci au aflat ofițerii că tratamentul soldaților pe care îi comandaseră, căzuți prizonieri odată cu ei, fusese încă și mai rău, ceea ce a dus la o mortalitate extrem de ridicată.

După opt luni de la capturare, la sfârșitul lunii aprilie 1917, prizonierii români de la Haskovo au primit vizita unui comitet internațional al Crucii Roșii. Prizonierii au redactat la 1 mai 1917, în limba franceză, un Memoriu asupra captivității ofițerilor români în Bulgaria, aflați atunci în lagărul de la Haskovo, pe care l-au înaintat Crucii Roșii. Erau descrise relele tratamente la care fuseseră supuși ofițerii prizonieri în perioada captivității, oferindu-se mai multe exemple. Intervențiile Crucii Roșii au dus la îmbunătățirea situației captivilor români. Acestora li s-au dat solda (30 leva/lună) și două cărți poștale pe care le puteau primi de acasă, însă fără dreptul de a trimite ei înșiși cărți poștale; ulterior au obținut și dreptul de a primi abonamente din Moldova. Începând din noiembrie 1917, ofițerii prizonieri au primit colete de la Crucea Roșie elvețiană, în care se găseau alimente, lenjerie, încălțăminte și cărți. Încet, încet prizonierii ofițeri s-au refăcut. De asemenea, ministrul Spaniei la Sofia a făcut intervenții în favoarea îmbunătățirii situației prizonierilor români. Spania era țară neutră, agreată de ambele blocuri beligerante, serviciile ei fiind utile pentru reprezentarea unor interese, pentru intermedierea unor relații altfel greu de stabilit în vreme de război.

Experiențe diferite, memorii diferite

Unii prizonieri au avut (și au încercat să păstreze în memorie) și experiențe pozitive în relațiile cu bulgarii, militari și civili, într-un context care în general nu favoriza apropierea, deschiderea. Ca toate națiunile politice din această parte a Europei, bulgarii erau amestecați etnic, cuprinzând pe lângă grupul majoritar bulgar numeroși turci, greci, evrei, armeni, români din zona Vidinului ș.a. În diverse situații, unii dintre acești oameni, aflați pe diferite trepte ale ierarhiei sociale, au scos în față umanitatea, manifestată în diferite forme.

Au fost reținute cazurile unor medici bulgari sau ale unor asistente bulgare care au avut un comportament plin de bunăvoință față de români, într-un evident contrast cu cel al gărzilor înarmate. În gara Nadejda, Sofia, se aflau și germani, implicați în coordonarea sau în executarea lucrărilor specializate la calea ferată. Prusacii păreau să fie interesați în grăbirea prizonierilor pentru realizarea lucrărilor, în schimb bavarezii le-au lăsat o bună amintire românilor („oameni de treabă”).

Prizonieri Aliați în Bulgaria
Prizonieri Aliați în Bulgaria

Medicii români prizonieri au avut o situație mai bună în lagărele bulgare în comparație cu ceilalți prizonieri. Cunoștințele, abilitățile lor profesionale erau la fel de utile în timp de război, ca și în timp de pace. Duși inițial la Sofia, medicii au fost repartizați o vreme în spitalele cu răniți, apoi în lagărele de prizonieri, câteodată și la unitățile bulgare de pe front pentru a-i trata pe soldații acestora. În anumite situații, ei au acordat asistență medicală și populației civile din preajma lagărelor.

Opinia dvs.

Arată comentarii

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG