Linkuri accesibilitate

În umbra Maestrului: Complexul de inferioritate al lui Alfred Adler


La o întâlnire de pe 11 octombrie 1911 a Societății Psihanalitice din Viena, Sigmund Freud (1856–1939) cerea demisiile tuturor membrilor Cercului lui Alfred Adler (1870–1937) din cauza „competiției ostile” față de psihanaliză. Adler și alți trei membri demisionaseră deja. Freud avea să câștige voturile a unsprezece din cei douăzeci de colegi și, pe cale de consecință, să păstreze controlul asupra societății în ceea ce-a fost cea mai mare schismă din istoria psihologiei.

Mulți s-au întrebat dacă ruptura dintre cele două „școli” a fost rezultatul unui conflict de personalitate între Freud și Adler. Ceea ce știm este că Freud își imagina, într-adevăr, o lume care să-i omagieze opera și avea, cu siguranță, acele visuri olimpiene ale împlinirii profesionale. Adler l-a urmat pe Freud în anumite cotloane conceptuale și s-a delimitat de el în altele. Freud a cerut pur și simplu „ortodoxie”. Prin urmare, nu a fost vorba doar de un conflict de personalitate, ci de diferențe reale între teoriile acestor doi bărbați.

Alfred Adler a fost în primul rând un om care a înțeles natura umană. Simplele mostre de comportament sau orice slabe semne de expresivitate erau importante pentru el, adesea suficiente pentru a-i permite să deslușească o întreagă personalitate. La acest capitol, era un adevărat artist-terapeut. Chiar și așa, viața profesională a lui Adler poate fi caracterizată drept o lungă luptă pentru crearea și păstrarea unei personalități în umbra lui Freud.

Cu siguranță, psihologia individuală a lui Alfred Adler a adus contribuții însemnate pentru disciplină. Cel născut în urmă cu 150 de ani, pe 7 februarie 1870, nu percepea libidoul drept baza întregii personalități umane. Adler credea că sentimentele de inferioritate pe care le dezvoltă un copil până la vârsta de 5 ani determină mare parte din ceea ce se întâmplă mai târziu. Pentru el, diferențele dintre comportamentul sexelor erau determinate cultural, nu înnăscute, și puteau fi modificate prin psihoterapie. Tot Adler a explicat comportamentul masculin fățiș ca mecanism defensiv, prin acea Reaktionsbildung sau formarea unei reacții din teamă față de rolul feminin: l-a numit „protestul masculin”. Delincvența juvenilă era, din această perspectivă, o activitate născută din supracompensare.

Freud l-a acuzat pe Adler de paranoia și de a-i fi utilizat teoriile sub nume diferite. Însă Adler populariza fără doar și poate psihologia, scoțând-o de sub posesiunea exclusivă a elitei intelectuale. Toate acestea l-au ajutat să devină popular în cultura democratică a Statelor Unite, atât de diferită de mai autoritara lume austriacă. Adler a condamnat „calozitatea” și pretențiile de conformism ale propriei culturi, și a vorbit împotriva ipocritelor duble-standarde pentru bărbați și femei. A demonstrat mereu o preocupare reală pentru demnitatea fiecărui pacient. Adler a văzut „educația ca pe axul central al progresului social” și a devenit o figură importantă în sistemul educațional austriac. A preferat argumentarea pedepsei, percepând educația ca pe un vehicul de schimbare și reformă socială. Oricine poate învăța orice, spunea el, iar pentru asta, educatorii trebuie să intre în mintea copiilor.

Adler i-a perceput pe adepții lui Freud ca pe un cult. Chiar și în presa prietenoasă, era adesea el însuși numit „mâna dreaptă a lui Freud”. Propria lui identitate era aceea de „părinte al complexului de inferioritate”. Era imaginea optimismului și căldurii în contrast cu distrasul și mai degrabă condescendentul Freud. Pentru Adler, voința de putere a dictatorilor era răspunsul lor la propriile complexe de inferioritate. Dominația masculină a lumii capitaliste exploata femeile și le sub-remunera. Femeile cu profesii erau doar „superficial acceptate”, credea Adler.

Nu putem contura acest portret fără gândul că Alfred Adler a fost un reformator social în vâltoarea evenimentelor politice care au dus la ascensiunea lui Hitler. O „atmosferă” a epocii pe care o intuiam și în urmă cu câteva zile, când scriam despre cândva discipolul său, Manès Sperber. De asemenea, nu putem desăvârși acest portret fără maniera în care a schițat Adler antisemitismul prevalent în Austria și problemele cu care se confruntau evreii într-o societate opresivă postbelică. Pe când lucra ca psihiatru pentru puterile Axei în timpul Primului Război Mondial, Alfred a realizat că depresiile nervoase de pe front erau provocate de inabilitatea soldaților de a se adapta, mergând până la depresii în familie. Incapacitatea de adaptare era principala cauză pentru inabilitatea socială a indivizilor.

Chiar dacă admitem că teoriile lui Adler își au propria substanță, rămâne adevărat și faptul că ar fi fost extrem de nemulțumit de indubitabilul impact mai mare al lui Freud asupra civilizației occidentale. În mod nefericit, propria individualitate a lui Adler a fost constant subordonată lui Freud, atât direct cât și indirect. Când celebrul psiholog american Abraham Maslow (1908–1970) l-a rugat să-i povestească despre „discipolatul sub Freud”, Alfred a turbat. Așijderea, Albert Einstein i-a spus lui Adler că-l vedea ca pe un adept al lui Freud. Competiția dintre cei doi bărbați, Sigmund și Alfred, fusese într-atât de înverșunată încât, atunci când Freud a auzit de moartea lui Adler în 1937, a replicat simplu că nu este „întristat”.

Indiferent de diferența de anvergură dintre cele două personalități în istoria psihanalitică, nu încape nicio îndoială că Alfred Adler a fost un inovator dinamic pentru care, la fel ca pentru Émile Durkheim, societatea reprezenta „adevărul absolut”. De aceea, Gemeinschaftsgefühl, sau spiritul comunitar, cu rădăcini în „legea iubirii de aproape”, reprezintă piatra de temelie a întregii psihologii și filosofii de viață adleriene.

Vezi comentarii

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG