Linkuri accesibilitate

Însemnări din subteranele naturii umane: Axa Camus-Dostoievski


Marius Stan blog image

Aceasta este povestea „casei astrologice” în care se întâlnesc cei doi imenși scorpioni ai literaturii, unul născut pe 7 (Camus), celălalt pe 11 noiembrie (Dostoievski). Francezul l-a admirat pe rus, l-a citit, a scris despre el și chiar l-a contrazis. A adaptat Demonii lui Dostoievski pentru scenă și a considerat romanul, alături de Odiseea lui Homer, Război și pace și Don Quijote, drept una din cele mai mari realizări artistice ale lumii.

Tot Camus ținea în birou două portrete, unul al lui Tolstoi și altul al lui Dostoievski. În Mitul lui Sisif, a argumentat deopotrivă în favoarea și împotriva lui Dostoievski, iar două din capitolele Omului revoltat sunt intitulate Șigaliovismul și Trei posedați. Atunci când l-a citit prima oară, Albert Camus a fost copleșit de Dostoievski pentru că rusul îi deslușise cel mai bine „natura umană”. Douăzeci de ani după, era la fel de copleșit pentru că Dostoievski exprimase „cel mai profund destinul nostru istoric”.

Cei doi scriitori proveneau din țări diferite, tradiții literare diferite, iar Dostoievski, dintr-un timp diferit. Vorbeau limbi diferite, aveau temperamente diferite și scriau despre lucruri diferite. Dar au scris, fiecare în epoca sa, și despre aceleași lucruri, iar acestea sunt probabil cele mai importante. Fiecare, în felul său, a încercat să depășească eșecul umanismului, ascensiunea nihilismului, dezumanizarea și brutalizarea omului de către societate, război și viața contemporană. Fiecare dintre ei a confruntat și reprezentat în opera creativă ceea ce-a crezut a fi o lume schilodită.

Albert Camus
Albert Camus

Camus a văzut prima parte a secolului XX devastată de două războaie, de imense prefaceri revoluționare și exterminarea a zeci de milioane de ființe umane. A găsit cauza unor asemenea mutilări în idealismele care transcend prezentul. Pasiunea și mânia lui Dostoievski au fost alimentate de lumea estropiată pe care a văzut-o prin prisma ideilor radical socialiste care înfloreau în Rusia la acea vreme și în special utopiile proiectate ca viziune despre o societate și un om complet noi. El a fost primul care a intuit în mântuitorii omenirii distrugătorii acesteia, în noua libertate, vechea sclavie, iar în luminoasele utopii, universalul furnicar.

Așadar, Camus reprezintă poate cel mai elocvent exemplu. Atunci când a început să scrie, a privit spre o lume care masacrase circa 30 de milioane de indivizi ai generației anterioare, iar la momentul maturizării artei sale, a văzut o lume, așa cum scria în Omul revoltat, care distrusese mai mult de 70 de milioane de ființe. Avea să afle că rectificările pe care le-a imaginat erau ele însele deformări: a trebuit să atace nu doar ce-a contestat, ci și ce-a propus. Drama bolii și leacului începe odată cu Mitul lui Sisif.

Scriitorul francez a descoperit că există moarte nu doar din afara omului, ci și în el însuși. Indiferența universului față de om este egalată doar de indiferența omului față de semeni. Omul ucide prin relația lui abstractă cu ceilalți chiar și atunci când nu face nimic. Într-adevăr, el ucide pentru că nu face nimic. Toți ne suflăm virusul abstracțiunii în față și doar o atenție și o conștiință constantă și acută a sorții celorlalți mai poate disipa „ciuma”.

Feodor Mihailovici Dostoievski
Feodor Mihailovici Dostoievski

Povestea lui Dostoievski este diferită. Asemeni lui Camus, dar înaintea lui, mânia i-a fost provocată de imaginile omului abstract, ridicat deasupra realităților istoriei și naturii umane. El a văzut cum salvatorii omenirii vor deveni distrugătorii acesteia și idealiști criminali. A știut că aceia care au promovat imaginea omului perfect nu vor tolera fețele urâte ale semenilor imperfecți. Așadar, cu mult înaintea ruinelor idealismului la care a fost martor secolul XX și înainte ca Albert Camus să scrie împotriva transcendenței istorice și divinizării istoriei, Dostoievski a surprins cu multă profunzime forța distructivă care stă la baza idealizării omului de către om.

În marele prolog al operelor sale importante, Însemnări din subterană, Dostoievski s-a revoltat împotriva viziunii despre societate și om propagată de socialiștii utopici ai anilor 1860, în special împotriva viziunilor lui Nikolai Cernîșevski. A lor era imaginea naturii umane ca esențial rațională și de aceea bună, ca perceptibilă și deci manipulabilă. Omul subteranei trebuia să conceapă și formuleze această viziune, după cum tot el trebuia să-i fie opozantul mânios. Dostoievski s-a convins că dacă omul avea să fie om, el trebuia să fie liber, însă a fost suficient de realist pentru a vedea că dacă este liber, omul se va distruge pe sine și pe alții.

Camus nu și-a abandonat niciodată convingerea că luciditatea poate coborî omul din registrul transcendenței în cel al aspectelor provizorii ale lumii reale, însă Dostoievski s-a îndoit de soluția sa de îndată ce a propus-o. Urâtul, meschinul, contradictoriul și auto-vătămătorul om al subteranei era deja un semn al distanțării autorului rus de propriul „leac”. Liberul arbitru pe care l-a opus sclaviei unei organizări coercitive a fericirii umane a produs monștri la fel de înfricoșători precum utopiile raționalismului optimist împotriva cărora se dezlănțuise.

În marile romane care au urmat Însemnărilor din subterană, Feodor Dostoievski a ironizat pretențiile socialiștilor și nihiliștilor: le-a expus fără milă ipocriziile și stupiditățile, dar le-a prezentat cu aceeași franchețe dorința de libertate și a arătat distrugerea pe care aceasta o implică. Raskolnikov alege să treacă peste prejudecățile și temerile omenirii și să se reinventeze dincolo de convenții și lege, însă este înfățișat ca mânat de dorințe de auto-pedepsire și mustrare. Svidrigailov crede că este liber să facă orice, în vreme ce ne este arătat ca fiind prea epuizat spiritual pentru a mai face ceva. Stavroghin și-a încercat mâna cu mai multe lucruri și cât se poate de „liber”, însă sfârșește golit de tot și de toate.

Ceea ce găsim la acești doi scorpioni ai literaturii este tocmai coborârea în lumea comună a naturii omului de undeva din empireul esenței sale universale, fie că aceasta este fixată în Dumnezeu, umanism, Istorie sau omul însuși. Pentru Camus, această descindere a luat forma revoltei împotriva transcendenței metafizice, apoi istorice și, în cele din urmă, a celei personale. Pentru Dostoievski, această coborâre a fost și mai profundă și mai autoflagelantă. Și dacă Albert Camus a găsit anumite poziții din care să poată măsura mutilarea, Dostoievski nu și-a aflat-o niciodată pe a lui. Camus a fost un ateu cu „preocupări creștine” care a crezut că omul poate găsi soluții umane la erorile umane. Măsura lui Camus este, până la urmă, măsura noastră. Nu și Dostoievski. Există ceva mult prea întunecat, mult prea sfâșietor și nemăsurabil, mult prea real în legătură cu autorul rus. De el ne temem și tot el ne fascinează cel mai tare, și am fi preferat, probabil, ca „descinderea” lui să fie mai puțin adâncă...

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG