Linkuri accesibilitate

Între leninism și lichidaționism: Zorii comunismului iugoslav


Iosip Broz Tito (1892-1980) s-a perceput întotdeauna ca bolșevic. Leninist înrăit, credea cu tărie în nevoia răsturnării pe cale revoluționară a societății capitaliste. Socotea că o revoluție ia forma unui conflict armat cu forțele vechii ordini. Tot el găsea că victoria în urma unei astfel de „ciocniri” poate fi obținută doar sub conducerea partidului comunist. Tito a ajuns, până la urmă, liderul Partidului Comunist Iugoslav, unul controlat de Comintern, organizația comunistă internațională înființată acum 100 de ani, în martie 1919.

Mareșalul Josip Broz Tito, octombrie 1944
Mareșalul Josip Broz Tito, octombrie 1944

Pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial, același Tito a făcut tot posibilul să minimalizeze amploarea războiului civil care avea pe atunci loc în Iugoslavia; pe cale de consecință, s-a prezentat pe sine Occidentului ca naționalist și abia apoi ca militant comunist. Însă nu trebuie uitat că tocmai ortodoxia leninistă a lui Tito l-a ajutat pe acesta să fie selectat de către Comintern ca lider al Partidului Comunist Iugoslav. Istoriile de partid din acea perioadă sunt în continuare dificil de urmărit pentru că iau forma unui labirint al luptelor între stânga și dreapta. În spatele acestor ciocniri s-au aflat însă chestiuni ideologice autentice și, pe la mijlocul anilor ’30, atunci când Tito avea deja un nivel apreciabil de influență în sânul partidului, tema zilei era „lichidaționismul”.

Pe acest subiect, Tito a preferat abordarea lui Lenin. Lichidaționismul însemna abandonarea (sau „lichidarea”) structurii comitetului clandestin al partidului într-o încercare de intrare în legalitate și, eventual, aliere cu forțele „liberale”. Era, de fapt, un termen care fusese folosit de Lenin însuși pentru a descrie viziunea majorității opozanților săi menșevici din Rusia în perioada 1907-1914. Viziunea menșevică asupra țarismului presupunea că existau doar două grupări politice: susținătorii țarului și susținătorii opoziției. Social-democrații ruși ar fi trebuit, prin urmare, să fie gata să coopereze cu orice alianță de opoziție care ar putea apărea. Lichidaționiștii menșevici considerau că acest lucru ar fi facilitat dacă social-democrații și-ar concentra acțiunile asupra uniunilor sindicale, intrate în legalitate după 1905, și ar reconstrui partidul pe o bază cvasi-legală, abandonând ierarhia centralizată a comitetelor clandestine.

Lenin însuși crezuse că există două grupuri de opoziție: liberalii, ceva asemănător guvernului capitalist, și social-democrații. Nici o cooperare cu liberalii nu era posibilă, iar mișcarea muncitorească legală ar fi trebuit protejată de influența liberală prin rămânerea sub controlul structurii comitetelor clandestine aflate în exil. Pentru bolșevicul rus, reformarea organizației de partid era pur și simplu un paravan pentru reformism: eufemistic, pasul logic într-o strategie a trădării care a început cu apelurile la o opoziție unită.

Lichidaționismul fusese și ideologia lui Milan Gorkić (1904-1937), lider al Partidului Comunist Iugoslav (în exil) înaintea lui Tito, în perioada 1932-1937 (avea să fie executat de NKVD în ’37, în plină Mare Teroare), și membru de seamă al Cominternului. Sub conducerea lui Gorkić și în umbra evoluțiilor din Franța, partidul căutase un fel de înțelegere de tip „front popular” cu partidul socialist. La prima vedere, ar părea că existau puține similitudini între situația din Franța, acolo unde partidele socialist și comunist erau în legalitate, și Iugoslavia, unde ambele erau ilegale. În orice caz, linia Cominternului cerea ca toate partidele să urmeze, în mare, aceeași politică și, încă de la asasinarea Regelui Alexandru I pe 9 octombrie 1934 la Marsilia, existaseră semne că regimul dictatorial instaurat în 1929 începea să se clatine. Cenzura se îmbunase, prizonierii politici proeminenți fuseseră eliberați și se oferiseră garanții privind alegeri în luna mai a anului 1935.

Încercând să profite de pe urma acestor evoluții, Gorkić a purtat numeroase discuții cu liderii partidului la începutul anului 1935. Pentru Gorkić, un pact electoral cu socialiștii era una, însă politica unei singure liste de opoziție era altceva - adică periculos de aproape de genul de dominație liberală a opoziției împotriva căreia avertizase, cândva, Lenin.

Așadar, alegerile din mai 1935 din Iugoslavia au reprezentat pentru mulți o victorie morală a opoziției, în pofida majorității confortabile a guvernului (ca număr de locuri în parlament). Grupurile de opoziție au boicotat la început noul parlament și situația politică din Iugoslavia a rămas una fluidă - diferența era că partidul socialist intrase în legalitate de facto. Ca lider al partidului comunist, Gorkić avea să repete în toată această perioadă, 1935-1937, propunerea pentru o singură listă a opoziției, chiar dacă restul conducerii de partid nu era de acord. În iunie 1935, Comitetul Central a respins poziția sa privind „opoziția unică”, însă a continuat să preseze pentru o alianță cu socialiștii.

Când socialiștii au adoptat, spre toamna aceluiași an, un program mai radical, Gorkić a fost trimis în Iugoslavia (octombrie 1935) pentru a finaliza negocierile. Din nou, fără succes. Ulterior, arestările în masă din iarna lui 1935-1936 au demonstrat limitele liberalismului guvernului condus de Milan Stojadinović (premier al Regatului Iugoslaviei între 1935-1939). Tacticile lui Gorkić nu mai erau privite cu atâta împotrivire. Totodată, Gorkić a fost forțat să convoace o adunare a Comitetului Central al Partidului Comunist Iugoslav (aprilie 1936), fără a cere în prealabil acordul Cominternului. Tot à contrecœur, a fost pus în situația de a adopta o serie de rezoluții critice pentru tentativele de alianță cu socialiștii.

Decizia Cominternului de a înăbuși în fașă rezoluțiile iugoslave din aprilie și de a convoca conducerea partidului la Moscova, în august același an, părea să sugereze sprijin total pentru Gorkić. Cu toate acestea, existaseră în sânul Cominternului numeroase semne de întrebare cu privire la capacitatea lui Gorkić de a-și ține „casa în bună orânduire”. Așijderea, a fost criticat pentru că nu a cerut mai devreme intervenția Cominternului. Când s-a întors de la Moscova la Viena, cartierul general al Comitetului Central al Partidului Comunist Iugoslav din epocă, le-a spus comuniștilor iugoslavi că, începând din acel moment, doar el avea drept de veto în toate deciziile de partid și doar el era vocea de corespondență cu Internaționala a Treia.

Tactica „opoziției unice” a fost repusă pe tapet. În scrisoarea entuziastă pe care i-a trimis-o lui Tito în noiembrie, Gorkić se arăta convins de necesitatea ajungerii la un acord cu orice preț. Însă Tito știa deja, încă din noiembrie 1936, că Internaționala avea serioase dubii cu privire la abilitățile liderului partidului aflat în exil. Oportunitatea politică era evidentă. Deși nu era un critic per se al negocierilor cu socialiștii, Tito se ferea în mod cert de logica unui „acord cu orice preț”. În tot acest timp, socialiștii insistau că statutul de ilegalitate al PCI era o piedică majoră în discuțiile despre eventuale relații cu partidul socialist, iar Tito îi transmitea lui Gorkić, tot în noiembrie 1936, că mare parte din conversația cu socialiștii nu poate fi descrisă decât ca lichidaționism...

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG