Linkuri accesibilitate

(Între paranteze fie spus...


...mă tot întreb: de ce anul naşterii şi anul morţii se dau mereu în paranteză, ca şi cum viaţa omului poate fi înghesuită între două cifre?!) Ceea ce urmează să povestesc aici ar fi putut rămâne între paranteze, să nu fi fost regretul regizoarei Violeta Gorgos – deja după premiera documentarului Eu, Geniu Cioclea– de a nu fi inclus o secvenţă filmată în căminul Institutului de Literatură „M. Gorkin”, aia în care Eugen Cioclea (4 august 1948 – 8 octombrie 2013) o face pe… bărbierul din Moscova. Nu voi relua întreaga poveste, pe care am relatat-o la vremea respectivă (în decembrie 2017) cu lux de amănunte – vezi pe blogul meu: «В Москву! В Москву!!» sau Cum ne-am dus să-l căutăm pe Cioclea şi l-am găsit pe Putin –; reiau firul din clipa în care, rebobinând în minte acea secvenţă din iulie 1987, am văzut în gestul regretatului meu prieten o – nici mai mult, nici mai puţin – binecuvântare. Peste trei decenii i-au trebuit acelei istorioare ca s-o ridic la putere/să ajungă într-o carte, Apa.3D; iată-o în chip de poem:

Tânărul. Parca

Din fereastra mea de la cămin se vedea, la o azvârlitură de băţ,
falnic, turnul Ostankino – ditamai ţurţur la streaşina Rusiei, tot o
„închisoare-a popoarelor”, însă cu gratii din ce în ce mai transparente –,
despre care, în trecere, Cioclea spunea: „Au şi ruşii o sculă erectă, şi aia
de beton!” (pentru mine, un ac de pick-up mai degrabă, şi Moscova –
cu Садовоеşi, pe centură, БольшоеКольцо– un vinil de la firma «Мелодия»)
Gorby tocmai schimba, ferm convins c-o întoarce doar, placa.
Şi încă puteai să-ţi mar-
quez*-i poemele: „Made in USSR”.
Trebuia doar s-o ai, ca să poţi. Trebuia să fii Cioclea, s-o faci!
Peste vară căminul golindu-se, zilele mele erau tot atâtea iubite fugite cu alţii –
şi acelaşi, în geamul meu, turnul Ostankino, plop fără soţ. Cum n-a fost
an să nu se arunce în gol cineva din studenţi – şi eu tocmai scriam Levitaţii dea-
supra hăului–, Cioclea trecea să mă vadă în unele seri. În zenit,
chit că nu publicase decât nişte versuri în „Literatura şi Arta”, ori de câte ori
răsărea-n pragul meu, cu tot soarele ăla din Arles în păr şi privirea de gheaţă,
ai fi zis se-ntrupează Van Gogh – nici măcar Paul Gauguin, eu! –, de unde şi-a pus
capăt zilelor – şi nu-n zădar îşi schimbase, din Iurie în Eugen[iu], numele –, nu-
mai lumină şi gong**.
Cu nimic comparabilă, singurătatea căminelor în perioada vacanţei de vară –
nu tu jeunes filles en fleur, să le sorb cu privirea făcută pai; bârnă în ochii mei, turnul Ostankino –,
când deodată dând uşa – şi camera 423 – de perete, mi se-nfăţişează,
în haloul lui, Cioclea, de om care calcă pe bec, după ce că trăieşte la cea mai înaltă
tensiune – enfin!–, iar privirile ni se aprind ca ţigările, una
de la alta. Cât pun de-o cafea, se-nvârteşte prin cameră ca o pupilă-ntr-un ochi de ciclop.
După, la o cafea, ne citim ce-am mai scris, când deodată îmi cere un foarfece
şi-nainte să fi înţeles ce şi-a pus în gând, iată-mă-n cadrul ferestrei, şi Cioclea
aranjându-mi, din foarfecă, barba (trei fire de păr).
După treizeci de ani, în acelaşi cămin cu vedere spre turnul Ostankino.
La acelaşi geam, tragem mai multe gros-planuri din documentarul Eu,
geniu Cioclea, în lucru. Şi doar povestind cum mi-a luat, atunci, barba din foarfecă,
dau în lacrimi – l-am plâns ca pe-un mort al familiei, în 2013! –, iar gestul
lui din vara lui ’87 abia acum mi se, în toată splendoarea:
tot aşa Mallarmé îl marcase pe tânărul Paul Valéry, după care acesta
a pus douăj’ de ani, înainte să publice Tânăra Parcă, în ’17.
Iar acum, că l-am pus în – din pagină albă, A4 – tre patru
scânduri, tot ce-l mai poate-ncălzi e pământul natal aruncat cu lopata,
aruncat cu lopata, aruncat
cu lopata***.

Fie-i ţărna uşoară, ca mâna cu care m-a, dintr-o atingere, în poezie

____________

* celebrul reportaj al lui Gabriel Garcia Marquez, după prima sa călătorie în Uniunea Sovietică, URSS – 22.400.000 de kilometri pătrați fără o singură reclamă la Coca Cola.

**vers de Eugen Cioclea, din poemul Vine lumina.

*** finalul poemului Ce te mai poate încălzi, de Eugen Cioclea.

* * * * * * * *

Din fericire, istoria nu se încheie aici: odată publicat textul, Violeta Gorgos m-a rugat să-i trimit o imprimare a poemului în lectura mea, ea urmând să facă un filmuleţ de vreo 10 minute, pornind de la cadrele filmate la Moscova – numeroase! – care n-au încăput în documentarul Eu, Geniu Cioclea. Zis şi făcut:

Înainte să mă retrag discret în spatele cuvintelor/imaginilor, îmi reafirm o dată în plus convingerea că, din cele trei cărţi de poezie ce constituie adevărate borne kilometrice ale literelor române din Basarabia postbelică, prima este Numele tău, de Grigore Vieru (1968), cea de-a doua e Numitorul comun, de Eugen Cioclea (1988), iar a treia… fie că n-a fost scrisă, fie că trebuie reconsiderată într-un context mult mai larg – vorba poetului: „Daţi totul al o parte ca să văd” –, românesc şi european.

XS
SM
MD
LG