Problema Răului este indisociabilă de aceea a Binelui. Totalitarismul, ca dictatură a partidului unic inspirat de o ideologie ce se dorea absolut „binefăcătoare”, nu a fost numai o ipostază hipertrofiată a masificării, ci opusul absolut al exercițiului libertății. Subiectul obsedant pentru Hannah Arendt a fost înțelegerea distrugerii gândirii și a autonomiei civice, așadar explicarea idiotizării morale în formulele apocrif-grandioase ale nazismului și bolșevismului. Banalitatea Răului își are rădăcinile în dispariția a două noțiuni esențiale pentru practica libertății: puterea de judecată și asumarea responsabilității pentru faptele noastre. De aici și efortul Hannei Arendt de a pricepe cum s-a putut ca un Martin Heidegger, de care a fost legată în tinerețe printr-o legătură afectivă de mare intensitate, să ajungă să celebreze, chiar și pentru o scurtă perioadă, „grandoarea istorică a național-socialismului”. Corespondența Heidegger–Arendt, ca și cea purtată cu Karl Jaspers, aruncă o fascinantă lumină asupra sfâșierilor intelectuale și morale din acele timpuri sumbre.
Una din cărțile Hannei Arendt poartă titlul Men in Dark Times și se ocupă de relațiile dintre intelectuali, revoluții și ispitele totalitare. O temă vitală este cea a raportului tensionat, adeseori tragic dintre scopuri și mijloace. Vremurile întunecate însemnau pentru Arendt acele clipe când șansa libertății părea definitiv anulată, precum în 1940, când Walter Benjamin se sinucidea pentru că pierduse orice speranță de a se sustrage iadului nazist. Arendt găsea în critica bolșevismului întreprinsă de Rosa Luxemburg, ca și în iluminările lui Benjamin, argumente pentru o viziune a revoluției care nu sucombă cultului Terorii și nu celebrează „dictatura Virtuții”.
Adevărul este însă că nici Rosa Luxemburg, nici alți marxiști anti-leniniști nu au reușit să definească spațiul libertății, rămânând prizonierii unui providențialism istorist. Hannah Arendt nu a flirtat niciodată cu marxismul și a dezvăluit modul în care Marx a sacralizat dialectica drept „legea fundamentală a oricărei schimbări istorice” (Hannah Arendt, The Promise of Politics, Schocken Books, 2005). Partizanii utopiilor colectiviste au folosit tezele voluntariste ale lui Marx pentru a justifica negarea conceptului tradițional al libertății. Lukács și Gramsci în filosofie, Brecht în literatură, au fost cei care au proclamat „punctul de vedere al totalității” drept expresia supremă a emancipării umane. La polul opus, Mussolini exalta conceptul și practica totalitarismului, iar ideologii naziști celebrau disoluția individului în magma presupus regeneratoare a corpului politic revoluționar.
Totalitarismul nu ar fi putut opera dacă funcționarii statului totalitar ar fi nutrit îndoieli. Monstruozitatea a ceea ce era într-adevăr nou în sistemul totalitar, de dreapta ori de stânga, era tocmai această rezistență la gândire critică. Liderii profetic-carismatici - Stalin și Hitler - se definesc drept încarnarea transcendenței: „Eu nu sunt Stalin... Stalin ESTE puterea sovietică!”, îi spunea dictatorul bolșevic fiului său, Vasili. La rândul său, Hitler declara: „Îmi urmez destinul cu siguranța unui somnambul”. Subalternii lor, ideologii gen Jdanov ori Goebbels, cadriștii gen Malenkov sau Bormann, ori artizanii terorii gen Himmler, Eichmann, Beria, sau Abakumov, nu puteau să aibă ezitări, erau inapți de căință ori remușcare. Erau de fapt niște călăi de o cruntă banalitate, care au comis crime inimaginabile fără șovăire pentru că se situau în opoziție cu întreaga tradiție morală și religioasă a umanității.
Ideologia devenise adevărata lor natură, se substituise valorilor pe care le interiorizaseră cândva în familie sau prin educație. „Să nu ucizi” încetează a mai fi o poruncă divină și le apare ca o prejudecată filistină. Rațiunea de stat celebrată drept argument suprem, devotamentul pentru partid, conformismul, sadismul și fanatismul au fost substratul acestor crime care sfidează puterea noastră de înțelegere. Este șocant să citești memoriile unor asemenea participanți la perpetuarea Răului care par să nu aibă niciun fel de regrete reale.
Cartea de convorbiri cu Molotov de Feliks Ciuev, de pildă, îl arată pe nonagenarul criminal total lipsit de conștiința faptului că a fost implicat în asasinarea a milioane de oameni. Dumitru Popescu publica șase volume de memorii în care avea destule de spus despre păcatele capitalismului și globalizării, dar nu înțelegea că sistemul pe care l-a slujit a fost unul criminal. Ideologii se spală pe mâini de responsabilitate, torționarii pretind că omorul în masă s-a petrecut de la sine. Tocmai împotriva acestui gen de normalizare a crimei s-a ridicat vocea lucidă a Hannei Arendt. O luciditate rănită, spre a relua o frumoasa formulă a doamnei Monica Lovinescu.
