Linkuri accesibilitate

1989 și problema conștiinței încărcate


Există două școli de gândire care se ocupă de evaluarea impactului intelectualilor asupra societăților în lumina transformărilor postcomuniste. Pe de-o parte, avem explicația lui Timothy Garton Ash despre revoluțiile din 1989 ca „resurecții morale” care au pus accent pe statutul crucial al intelectualilor ca reprezentanți de marcă ai unui nou stil politic. În opinia mea, cea mai importantă idee pe care au produs-o aceștia a fost reevaluarea noțiunii de „cetățenie”. Chiar dacă idealul lor nu a fost unul dominant, este important că cele mai multe dezbateri din spațiul public s-au axat pe ideea de civilitate, pe ce anume definește apartenența cuiva la o societate și la o comunitate politică (The Magic Lantern).

Într-un fel, am putea spune că succesul intelighenției critice se bazează pe realitatea unui corp social activ, conștient de sine, împuternicit. Pe de altă parte, regretatul istoric Tony Judt ne-a oferit o imagine în oglindă a explicației lui Ash. El considera că disidenții liberali nu au avut vreodată un impact prea puternic asupra societăților lor și că tradițiile antiliberale postcomuniste din regiune, dublate de efectele de durată ale leninismului, reprezintă obstacole majore pentru orice democrație liberală care încearcă să aibă succes în regiune. Din această perspectivă, ar exista un trecut prea puțin utilizabil la îndemâna exponenților pluralismului. Dimpotrivă, există o memorie puternică și neprocesată a victimizării reale sau imaginate, o imensă auto-idealizare și foarte puțină disponibilitate pentru empatie și compasiune.

În opinia mea, dacă privim mai atent la cele două argumente, am putea descoperi cu surprindere că ele nu sunt pe atât de diferite pe cât ar putea părea. În Epoca postbelică, Tony Judt scria:

„Așa cum a notat în trecere Edmund Burke despre o generație anterioară de activiști revoluționari: «Cei mai buni au fost oameni ai teoriei». Cei mai mulți dintre ei [intelectualii critici] erau chiar nepregătiți pentru chestiunile politice și tehnice încurcate care aveau să apară [...] Unul din motivele declinului intelectualilor a fost acela că mult discutata lor etică anticomunistă ori nevoia de a construi o societate civilă, conștientă din punct de vedere moral, spre a umple spațiul anomic dintre individ și stat, au fost înlocuite de problema practică a realizării economiei de piață”.

Într-adevăr, societățile fragmentate și deziluzionate ale fostului Bloc sovietic au devenit un fel de nisipuri mișcătoare pentru ideile și discursul celor care anterior produseseră delegitimarea sistemului comunist. Pare că, în vidul creat după decesul sovietismului, în ambianța atavică și fragilă postmodernă, mesajul disident despre responsabilitate, civilitate și buna societate ca polis anti-machiavelic s-a pierdut, cumva, pe drum. Dar aceste declarații de intenție nu ajung dacă nu se ține cont și de un alt element. Largi pături ale populației s-au născut în comunism și au trăit cel puțin jumătate din viață (sau din anii formativi) în timpul „socialismului real existent”.

Altfel spus, o constantă a acestor comunități au fost „milioanele de fire subțiri ale falsității, conformismului și compromisului” (Timothy Garton Ash). Majoritatea celor care au trăit în Europa de Est au istorii personale de dinainte de 1989, care au fost fundamental alterate de experiența (post)totalitară. Așa cum a spus cândva și Václav Klaus într-o intervenție prezidențială: „niciun fost comunist, niciun fost disident; niciun agent [al fostului regim], niciun moralist, a cărui simplă prezență pe scenă este o aluzie a curajului pe care nu l-ai avut: conștiința ta încărcată”.

XS
SM
MD
LG