În dimineaţa zilei de luni, m-am întîlnit cu doamna care ne mătură scările blocului. Aia, toată numai zîmbet, de cum m-a văzut, mi-a spus: “Vă felicit cu 23 februarie, domnu’ Iulian!” Surprins, nu ştiam ce să spun. Apoi, am bombănit ceva şi, copleşit de sentimente amestecate, m-am îndepărtat de femeia jovială. În seara aceleiaşi zile, am discutat cu un vecin care “sărbătorise ziua de 23 februarie cu prietenii la saună”.
Fireşte, Ziua de 23 februarie nu mai e acum ce-a fost odată. Pentru unii ea nici nu mai există, dar în mase această sărbătoare a rămas. Ce-i drept, confuzia e mare, dacă îi întrebi pe oameni ce anume sărbătoresc. Ziua Armatei, nu? Dar care armată? Căci 23 februarie e Ziua Armatei Roşii, care “trece cu paşi viforoşi”, vorba poetului. Dar Armata Roşie alias Sovietică nu mai există fiindcă nu mai e Uniunea Sovietică. Unde mai pui că avem o armată a Republicii Moldova care e cinstită în altă zi. Aşa stînd lucrurile, ce sărbătorim? În Rusia, de pildă, 23 februarie e Ziua Apărătorului Patriei. Dar parcă Moldova şi Rusia sînt acceaşi patrie? Greu de spus…
În fapt, pentru cei mai mulţi dintre simplii muritori 23 februarie a devenit pur şi simplu o zi a bărbaţilor adevăraţi. Altfel spus e “deni mujika”. De ce nu ar avea şi bărbaţii o zi a lor tot aşa cum femeile au ziua de 8 martie în care sînt onorate? În ultimă instanţă, nici nu contează ce sărbătorim. Important e să avem un pretext pentru odihnă şi relaxare, pentru vizitarea saunei şi pentru un chef pe cinste. Fireşte, e o mică problemă aici. Spre deosebire de Rusia, în Republica Moldova, 23 februarie nu e sărbătoare oficială, şi adevăraţii bărbaţi trebuie să lucreze în cursul zilei şi să amîne cheful pentru seară. Nu e exclus însă ca ziua aceasta să-şi recapete statutul oficial. Pentru că, nu-i aşa, e ciudat ca o sărbătoare populară, iubită, să fie ignorată de statul ocrotitor?
