„Prima locuință” și exodul tinerilor din România

Problema locuinţelor în România este una veche şi cronică. Regimul comunist a încercat s-o rezolve construind cartiere întregi de blocuri uniforme şi cenuşii, în care s-a mutat şi mare parte din populaţia rurală venită la oraş. Imediat după 1989, statul a scos la vînzare apartamentele şi România a devenit o ţară de proprietari imobiliari. An după an însă, blocurile, care şi aşa arătau cum arătau, s-au degradat; dormitoarele colective au ajuns într-o stare jalnică. Paralel, economia de piaţă şi-a intrat treptat în drepturile ei. Preţurile au crescut vertiginos, nu numai al apartamentele moi ci şi la cele vechi. Preţuri incaccesibile pentru o bună parte a populaţiei, în special pentru tineri. Băncile au fost un timp generoase, deşi au cerut dobînzi mari, apoi au strîns şurubul.

Încercările guvernanţilor de a rezolva criza locuinţelor s-au dovedit firave şi timide. Să fie noul program lansat de guvernul Boc, intitulat „prima locuinţă”, mai eficient şi mai practic? Ştim încă prea puţine despre el. Deasemenea, nu ştim cum vor reacţiona, în contextul actual, băncile.

Pentru foarte mulţi tineri, trebuie să spunem lucrurilor pe nume, situaţia este în continuare dramatică. Un tînăr cadru universitar, spre exemplu, asistent sau lector, n-are practic nicio şansă să obţină un împrumut bancar cu salariul pe care îl primeşte. E cazul foarte multor tineri, şi nu numai tineri. De aici, sentimentul de descurajare şi de lehamite. Mai miră pe cineva exodul tinerilor către alte spaţii, mai primitoare?