Ştirea care a ridicat temperatura acestor zile caniculare a fost că munţii de gunoi de la Glina au luat foc. Fumul a sufocat o parte din cartierele sud-estice ale Bucureştiului, stârnind panica reporterilor de televiziune. Scenografia fiind spectaculoasă, ştirea a făcut audienţă. Populaţia, obişnuită cu poluarea şi cu fumurile politicii, nu a băgat de seamă incendiul.
Nimeni nu s-a bucurat că măcar o parte din gunoiul capitalei a fost astfel incinerat. Groapa de la Glina este cea mai mare şi mai periculoasă bombă ecologică din sud-estul Europei. Oraşul a avansat cu milioanele sale de locuitori, iar groapa a devenit cartier al Capitalei. În marginea gropii locuiesc oameni care trăiesc din mareea de gunoaie a oraşului. Glina, cu oameni gospodari, agricultori şi zarzavagii pricepuţi, a devenit o anexă a gropii. Peste tot pluteşte spectrul descompus al gropii de gunoi. Toţi primarii au promis că o vor asana, aducând instalaţii pentru incinerarea gunoiului. Nu se va întâmpla prea curând.
Gropile de gunoi pun o pâine pe masă celor care se ocupă cu salubrizarea oraşelor. Bucureştiul are o infrastructură sătească. Nu are gropi de gunoi ecologice, nici instalaţii de filtrare a apei. Capitala foloseşte milioane de metri cubi de apă care se reîntorce în natură puternic poluată. Nici o picătură nu este filtrată şi curăţată. Staţia de epurare de la Glina, că tot acolo se purifică şi apa, nu doar aerul, funcţionează în parametrii de acum patru decenii. Este, deci, inutilă. S-a promis bucureştenilor că la anul va fi terminată modernizarea staţiilor de reciclare. Probabil când vor fi deja învechite. Barajele din calea reciclării apelor reziduale au fost birocraţia şi incompetenţa funcţionarilor. Între timp lacurile unde bălteşte apa pentru reciclare sunt pline de sticle de plastic şi de dejecţii chimice.
Privită din aer, capitala României stă învelită ca un cocon, în praful dens şi în spuma murdară a gunoaielor adunate la periferie. Această situaţie nu mai miră pe nimeni. Nu e nimeni speriat de boală, mizerie sau de proximitatea acestora. Poate de aceea, anunţul că mai multe parcuri tradiţionale ale Capitalei vor fi transformate în parcuri rezidenţiale, adică în groapă de gunoi arhitectonic, nu a scos decât câteva persoane în stradă. E drept, oamenii sunt scandalizaţi, dar preferă să stea în case, cum au stat şi la alegeri. Altminteri, cum s-ar mai putea plânge?
Şi uite aşa, ca o viitură devastatoare, gunoaiele şi mizeria cuceresc zilnic tot mai mult spaţiu. Groapa de la Glina, ca multe alte gropi de gunoi din toată ţara, a început să devină o metaforă a spaţiului public românesc. Preocupaţi de prafurile şi fumurile aruncate în ochi de scena politică oamenii nu mai au vreme sau dispoziţia să vadă cum sunt înghiţiţi de mizeria revărsată din periferie. Poate şi pentru că, trăind atâta vreme în această atmosferă, ne-am imunizat. Orice schimbare ar părea ciudată şi dăunătoare. Ne-am obişnuit cu gunoiul cum ne-am obişnuit şi cu gunoaiele din viaţa publică. Ar trebui sa punem mâna pe mătură.
Nimeni nu s-a bucurat că măcar o parte din gunoiul capitalei a fost astfel incinerat. Groapa de la Glina este cea mai mare şi mai periculoasă bombă ecologică din sud-estul Europei. Oraşul a avansat cu milioanele sale de locuitori, iar groapa a devenit cartier al Capitalei. În marginea gropii locuiesc oameni care trăiesc din mareea de gunoaie a oraşului. Glina, cu oameni gospodari, agricultori şi zarzavagii pricepuţi, a devenit o anexă a gropii. Peste tot pluteşte spectrul descompus al gropii de gunoi. Toţi primarii au promis că o vor asana, aducând instalaţii pentru incinerarea gunoiului. Nu se va întâmpla prea curând.
Gropile de gunoi pun o pâine pe masă celor care se ocupă cu salubrizarea oraşelor. Bucureştiul are o infrastructură sătească. Nu are gropi de gunoi ecologice, nici instalaţii de filtrare a apei. Capitala foloseşte milioane de metri cubi de apă care se reîntorce în natură puternic poluată. Nici o picătură nu este filtrată şi curăţată. Staţia de epurare de la Glina, că tot acolo se purifică şi apa, nu doar aerul, funcţionează în parametrii de acum patru decenii. Este, deci, inutilă. S-a promis bucureştenilor că la anul va fi terminată modernizarea staţiilor de reciclare. Probabil când vor fi deja învechite. Barajele din calea reciclării apelor reziduale au fost birocraţia şi incompetenţa funcţionarilor. Între timp lacurile unde bălteşte apa pentru reciclare sunt pline de sticle de plastic şi de dejecţii chimice.
Privită din aer, capitala României stă învelită ca un cocon, în praful dens şi în spuma murdară a gunoaielor adunate la periferie. Această situaţie nu mai miră pe nimeni. Nu e nimeni speriat de boală, mizerie sau de proximitatea acestora. Poate de aceea, anunţul că mai multe parcuri tradiţionale ale Capitalei vor fi transformate în parcuri rezidenţiale, adică în groapă de gunoi arhitectonic, nu a scos decât câteva persoane în stradă. E drept, oamenii sunt scandalizaţi, dar preferă să stea în case, cum au stat şi la alegeri. Altminteri, cum s-ar mai putea plânge?
Şi uite aşa, ca o viitură devastatoare, gunoaiele şi mizeria cuceresc zilnic tot mai mult spaţiu. Groapa de la Glina, ca multe alte gropi de gunoi din toată ţara, a început să devină o metaforă a spaţiului public românesc. Preocupaţi de prafurile şi fumurile aruncate în ochi de scena politică oamenii nu mai au vreme sau dispoziţia să vadă cum sunt înghiţiţi de mizeria revărsată din periferie. Poate şi pentru că, trăind atâta vreme în această atmosferă, ne-am imunizat. Orice schimbare ar părea ciudată şi dăunătoare. Ne-am obişnuit cu gunoiul cum ne-am obişnuit şi cu gunoaiele din viaţa publică. Ar trebui sa punem mâna pe mătură.
