”Europa este demnitatea individului aflată în opoziţie faţă de orice totalitarism”. Această definiţie a Europei, formulată în anul 2004, aparţine scriitorului şi germanistului italian Claudio Magris, care va fi distins cu cel mai important premiu din Germania, Premiul Păcii. Festivitatea decernării premiului va avea loc în această toamnă la Frankfurt pe Main unde se va desfăşura atunci şi cel mai mai mare tîrg de carte din lume.
Printre laureaţii Premiul Păcii al Asociaţiei Librarilor germani, care din 1951 încoace se decernează anual, se află personalităţi ca Jorge Semprún, Václav Havel, Mario Vargas Llosa, Jürgen Habermas, Władysław Bartoszewski şi György Konrád. Cu ultimul Claudio Magris a început să colaboreze spre sfîrşitul anilor 1970. Asta s-a întîmplat cam un deceniu după ce şi-a publicat teza de doctorat intitulată: „Mitul habsburgic în literatura austriacă modernă“ (Il mito absburgico nella letteratura austriaca moderna). De atunci pînă astăzi Magris a rămas fidel acestei teme centrale.
În nenumărate eseuri şi studii, el a reuşit înaintea prăbuşirii blocului răsăritean comunist să direcţioneze atenţia occidentală asupra unui spaţiu geografic uitat şi ignorat. Este vorba despre Europa centrală, despre spaţiul cultural al unor ţări ca Ungaria, Cehoslovacia, Serbia şi parţial România care pînă în 1918 aparţineau imperiului austro-ungar. Magris a descoperit în cultura şi literatura acestor ţări linii înrudite de abordare a unor teme şi idei. Chiar dacă nu se poate vorbi despre un spaţiu lingvistic unitar, destrămarea imperiului multi-naţional echivalează în opinia lui Magris cu prăbuşirea unui spaţiu cultural fertil, ascuns mai tîrziu şi în spatele cortinei de fier. Descrierea acestui spaţiu, evocarea operelor unor scriitori sau creaţiile artistice din imperiul habsburgic au stat la baza reînvierii ideii de Mitteleuropa aşa cum a fost ea teoretizate ulterior şi în scrierile unui György Konrád din Ungaria sau Aleksandar Tišma şi Danilo Kiš din Iugoslavia (Serbia).
Contribuţia esenţială la redescoperirea acestui „continent cultural“, care este Europa centrală, o are, fără îndoială, cartea lui Magris, „Dunărea“ (Danubio). Biografia unui fluviu“, apărută în anul 1986, apoi tradusă în numeroase limbi, inclusiv în limba română (de Adrian Niculescu, în 1994, sub titlul „Danubius“).
Claudio Magris, în vîrstă de 70 de ani, propus şi pentru Premiul Nobel pentru Litertură, s-a inspirat din viziunile marilor scriitori ca Joseph Roth, Arthur Schnitzler sau Robert Musil, Karl Kraus şi Franz Kafka, fără a-i ocoli pe cei cunoscuţi doar în plan local cum a fost expresionistul timişorean Robert Reiter. În operele acestora Magris a detectat nu numai simptomele modernităţii epocii noastre, ci şi grozăviile şi catastrofele secolului 20.
Printre laureaţii Premiul Păcii al Asociaţiei Librarilor germani, care din 1951 încoace se decernează anual, se află personalităţi ca Jorge Semprún, Václav Havel, Mario Vargas Llosa, Jürgen Habermas, Władysław Bartoszewski şi György Konrád. Cu ultimul Claudio Magris a început să colaboreze spre sfîrşitul anilor 1970. Asta s-a întîmplat cam un deceniu după ce şi-a publicat teza de doctorat intitulată: „Mitul habsburgic în literatura austriacă modernă“ (Il mito absburgico nella letteratura austriaca moderna). De atunci pînă astăzi Magris a rămas fidel acestei teme centrale.
În nenumărate eseuri şi studii, el a reuşit înaintea prăbuşirii blocului răsăritean comunist să direcţioneze atenţia occidentală asupra unui spaţiu geografic uitat şi ignorat. Este vorba despre Europa centrală, despre spaţiul cultural al unor ţări ca Ungaria, Cehoslovacia, Serbia şi parţial România care pînă în 1918 aparţineau imperiului austro-ungar. Magris a descoperit în cultura şi literatura acestor ţări linii înrudite de abordare a unor teme şi idei. Chiar dacă nu se poate vorbi despre un spaţiu lingvistic unitar, destrămarea imperiului multi-naţional echivalează în opinia lui Magris cu prăbuşirea unui spaţiu cultural fertil, ascuns mai tîrziu şi în spatele cortinei de fier. Descrierea acestui spaţiu, evocarea operelor unor scriitori sau creaţiile artistice din imperiul habsburgic au stat la baza reînvierii ideii de Mitteleuropa aşa cum a fost ea teoretizate ulterior şi în scrierile unui György Konrád din Ungaria sau Aleksandar Tišma şi Danilo Kiš din Iugoslavia (Serbia).
Contribuţia esenţială la redescoperirea acestui „continent cultural“, care este Europa centrală, o are, fără îndoială, cartea lui Magris, „Dunărea“ (Danubio). Biografia unui fluviu“, apărută în anul 1986, apoi tradusă în numeroase limbi, inclusiv în limba română (de Adrian Niculescu, în 1994, sub titlul „Danubius“).
Claudio Magris, în vîrstă de 70 de ani, propus şi pentru Premiul Nobel pentru Litertură, s-a inspirat din viziunile marilor scriitori ca Joseph Roth, Arthur Schnitzler sau Robert Musil, Karl Kraus şi Franz Kafka, fără a-i ocoli pe cei cunoscuţi doar în plan local cum a fost expresionistul timişorean Robert Reiter. În operele acestora Magris a detectat nu numai simptomele modernităţii epocii noastre, ci şi grozăviile şi catastrofele secolului 20.
