Se apropie de încheiere anul şcolar şi universitar, un an din care nu au lipsit tensiunile, conflictele, gafele, promisiunile, retractările, un an în care învăţămîntul a resimţit din plin efectele crizei. Pînă şi bacalaureatul era să fie perturbat din cauza mijloacelor insuficiente de care dispunea ministerul pentru a plăti profesorii. Nici universităţile, nici bibliotecile universitare nu stau mai bine.
La Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi bugetul pe 2009 a fost redus cu 40%, făcînd practic imposibilă achiziţia de cărţi. Şi tot aici, fondurile pentru salarii ajung doar pentru zece luni. La alte biblioteci, situaţia e şi mai rea. Iar dacă e să ne luăm după ultimul discurs al preşedintelui Băsescu, perspectivele sînt şi mai sumbre.
Ce-i rămîne, în aceste condiţii, cadrului didactic? Un idealist ar răspunde: satisfacţiile profesionale. Dar vai, şi ele sînt, în marea majoritate a cazurilor, refuzate profesorilor. Particip, în aceste zile, la sesiunea de licenţă şi de master. Ca în fiecare an, în ultima vreme, constat că absolventul celor trei ani de facultate este incapabil să redacteze o lucrare de licenţă care să respecte norme ştiinţifice elementare. Problemele încep de la alegerea subiectului. Studentul n-are pic de imaginaţie, n-are idei, propune subiecte nerealizabile, gen „Opera lui Sadoveanu” sau „Opera lui Proust”, prea vaste şi pentru o teză de doctorat.
Alege, în sfîrşit, cu ajutorul profesorului, un subiect şi întreabă imediat: există bibliografie? Asta înseamnă, pe româneşte, dacă există cărţi sau studii din care să poată copia pasaje şi pagini întregi. Nu ştie să lucreze pe text, nu ştie să facă fişe, să le pună în relaţie, să găsească un punct de vedere original. Internetul e şi el, bineînţeles, o sursă de inspiraţie privilegiată. Trebuie învăţat cum se pun notele în josul paginii‚ cum se fac referinţele, cum se alcătuieşte bibliografia. Profesorul trebuie să aibă răbdare şi mai ales să depună o muncă imensă pentru a ajunge la un rezultat acceptabil.
Există, din fericire, şi excepţii, sînt şi tineri cu vocaţie şi care au început să deprindă practicile muncii de cercetare. Există, apoi, lucrările de master, de regulă de un nivel net superior. Iată că selecţia şi încă doi ani de studiu dau roade. Dar sînt aceste excepţii suficiente pentru a oferi bietului cadru didactic consolarea unor satisfacţii profesionale?
La Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi bugetul pe 2009 a fost redus cu 40%, făcînd practic imposibilă achiziţia de cărţi. Şi tot aici, fondurile pentru salarii ajung doar pentru zece luni. La alte biblioteci, situaţia e şi mai rea. Iar dacă e să ne luăm după ultimul discurs al preşedintelui Băsescu, perspectivele sînt şi mai sumbre.
Ce-i rămîne, în aceste condiţii, cadrului didactic? Un idealist ar răspunde: satisfacţiile profesionale. Dar vai, şi ele sînt, în marea majoritate a cazurilor, refuzate profesorilor. Particip, în aceste zile, la sesiunea de licenţă şi de master. Ca în fiecare an, în ultima vreme, constat că absolventul celor trei ani de facultate este incapabil să redacteze o lucrare de licenţă care să respecte norme ştiinţifice elementare. Problemele încep de la alegerea subiectului. Studentul n-are pic de imaginaţie, n-are idei, propune subiecte nerealizabile, gen „Opera lui Sadoveanu” sau „Opera lui Proust”, prea vaste şi pentru o teză de doctorat.
Alege, în sfîrşit, cu ajutorul profesorului, un subiect şi întreabă imediat: există bibliografie? Asta înseamnă, pe româneşte, dacă există cărţi sau studii din care să poată copia pasaje şi pagini întregi. Nu ştie să lucreze pe text, nu ştie să facă fişe, să le pună în relaţie, să găsească un punct de vedere original. Internetul e şi el, bineînţeles, o sursă de inspiraţie privilegiată. Trebuie învăţat cum se pun notele în josul paginii‚ cum se fac referinţele, cum se alcătuieşte bibliografia. Profesorul trebuie să aibă răbdare şi mai ales să depună o muncă imensă pentru a ajunge la un rezultat acceptabil.
Există, din fericire, şi excepţii, sînt şi tineri cu vocaţie şi care au început să deprindă practicile muncii de cercetare. Există, apoi, lucrările de master, de regulă de un nivel net superior. Iată că selecţia şi încă doi ani de studiu dau roade. Dar sînt aceste excepţii suficiente pentru a oferi bietului cadru didactic consolarea unor satisfacţii profesionale?
