Că spiritul critic face casă bună cu spiritul ludic, şi încă în vremuri ce aduc în prim-plan aceeaşi veşnică întrebare a cetăţeanului turmentat („Eu cu cine votez?”), o demonstrează cu asupra de măsură Nicolae Leahu, autorul celei mai apreciate istorii a optzecismului românesc (Poezia generaţiei ’80), iar de curînd şi al unei cărţi mai sprinţare, chit că pline de substanţă, Comedia cumană şi vodevilul peceneg, Timpul, 2008.
Inteligenţă sclipitoare, trecînd lumea nu doar prin filtrul raţiunii pure, ci mai cu seamă prin maşina de tocat a calamburului de circumstanţă, Nicolae Leahu este autorul ce-şi schimbă registrele în funcţie de materia primă pe care urmează s-o „toarne”-n varii forme, de la pamflet la studiu critic, de la cronica de întîmpinare la anchetă, de la polemica literară la crezul artistic. De unde şi compartimentarea volumului, ce se deschide – cum era şi firesc – cu „Molotovenii şi molotoveneasca” (regrupînd editorialele sale de la „Semn”), continuă cu „Fenomenologia luptei de clasă” (alias recenzii ludico-tragice), îşi intră-n mînă odată cu „Desene cu arătătorul”, pentru a se impune (de faţă) cu „Criticilor mei”, pierzîndu-se în nuanţările subtile ale unor „Chete, tichete, blanchete” (anchete).
Cum ispita de a cita de oriunde e mult prea mare, citesc la întîmplare, în glas, nu fără a mă uita în ce zi a lunii suntem: „Comunismul n-a fost doborît de capitaliştii ăi generoşi, ci de umilele noastre lecturi, în primul rînd... Pentru ca sămînţa Vocii Americii sau Europei Libere să fi prins colţi, era nevoie de un anumit număr de fiinţe contemplînd libertatea spaţiilor imaginare”. Magistral spus, şi cu bătaie lungă: pe de-o parte, explică anul ’89 care este (şi) produsul intelectualilor, pe de-alta, perioada 2001-2009, sîngeroasa revanşă a celor cu puţină ştiinţă de carte ce au cerut de facto, votînd aşa cum au făcut-o, moarte intelectualilor!
Şi atunci îndemnul heliadesc se întoarce-n „Citiţi, bieţi, numai citiţi!” De la Nicolae Leahu cetire.
Inteligenţă sclipitoare, trecînd lumea nu doar prin filtrul raţiunii pure, ci mai cu seamă prin maşina de tocat a calamburului de circumstanţă, Nicolae Leahu este autorul ce-şi schimbă registrele în funcţie de materia primă pe care urmează s-o „toarne”-n varii forme, de la pamflet la studiu critic, de la cronica de întîmpinare la anchetă, de la polemica literară la crezul artistic. De unde şi compartimentarea volumului, ce se deschide – cum era şi firesc – cu „Molotovenii şi molotoveneasca” (regrupînd editorialele sale de la „Semn”), continuă cu „Fenomenologia luptei de clasă” (alias recenzii ludico-tragice), îşi intră-n mînă odată cu „Desene cu arătătorul”, pentru a se impune (de faţă) cu „Criticilor mei”, pierzîndu-se în nuanţările subtile ale unor „Chete, tichete, blanchete” (anchete).
Cum ispita de a cita de oriunde e mult prea mare, citesc la întîmplare, în glas, nu fără a mă uita în ce zi a lunii suntem: „Comunismul n-a fost doborît de capitaliştii ăi generoşi, ci de umilele noastre lecturi, în primul rînd... Pentru ca sămînţa Vocii Americii sau Europei Libere să fi prins colţi, era nevoie de un anumit număr de fiinţe contemplînd libertatea spaţiilor imaginare”. Magistral spus, şi cu bătaie lungă: pe de-o parte, explică anul ’89 care este (şi) produsul intelectualilor, pe de-alta, perioada 2001-2009, sîngeroasa revanşă a celor cu puţină ştiinţă de carte ce au cerut de facto, votînd aşa cum au făcut-o, moarte intelectualilor!
Şi atunci îndemnul heliadesc se întoarce-n „Citiţi, bieţi, numai citiţi!” De la Nicolae Leahu cetire.
