13 noiembrie 1999
„Oameni, destine, istorie”. Realizator: Radu Călin Cristea.
Invitatul emisiunii: Dumitru Mazilu, „o figură emblematică a rezistenţei anti-comuniste din România”
Europa Liberă: De ce aţi optat pentru internaţionalizarea la nivel instituţional a protestului dumneavoastră (împotriva regimului comunist) ?
D. Mazilu: Răspuns îl dau complet acum pentru prima dată pentru că o asemenea întrebare o aşteptam dar nu mi s-a pus. Sunteţi primii care aflaţi împrejurările care m-au determinat să acţionez în felul acesta.
În 1984 am fost ales raportor al Naţiunilor Unite pentru drepturile omului. În calitatea aceasta am avut întâlniri cu personalităţi importante de la ONU, inclusiv cu secretarul general, domnul Javier Pérez de Cuéllar. I-am înfăţişat câteva din problemele cu care ne confruntăm noi românii şi în general cei din estul Europei. Cu acel prilej, secretarul general şi-a îngăduit o apreciere proprie: «Bine, bine, dle Mazilu, spuneţi ce mi-au spus şi alţi diplomaţi români. Mă întreb numai de ce îmi spuneţi numai mie şi nu în public, ce se întâmplă în ţara dumneavoastră.»
Am ascultat , n-am comentat, m-am retras şi am început să analizez modul în care să prezint situaţia din ţară. Obligaţia pe care o aveam ca raportor al Naţiunilor Unite era să prezint situaţia drepturilor omului în lume. Până la urmă am ajuns la concluzia că pot face un capitol special dedicat ţării mele după ce am tratat problema drepturilor omului, în general.
Pentru că am avut convingerea, in 1985-86, că noi românii suntem un caz special. Avînd în vedere cele trei fenomene grave pe care Europa Liberă le-a prezentat atunci pe larg: foamea, frigul şi frica. Am făcut această analiză. În momentul în care era să plec la Naţiunile Unite, pe ziua de 5 mai 1986 – data o ţin minte pe vecie, cum se spune – am lăsat raportul pe masă şi am ieşit un pic din birou.
articol din Tribune de Geneve despre Dumitru MaziluA rămas numai colegul meu în birou. Când m-am întors, mi s-a spus că nu mai plec la Naţiunile Unite, am fost reţinut şi reţinut am rămas. Sigur, a început confruntarea, a trebuit o periodă de timp să mă adaptez noii situaţii, am aflat că s-a comunicat la Naţiunile Unite că sunt bolnav de inimă şi nu mă pot... nu sunt transportabil în general.
Nu eram bolnav de inimă dar după un timp am fost făcut bolnav de inimă, am avut 3 preinfarcte, medicul mi-a spus că nu sunt bolnav dar le-am avut , am fost internat... Aşa că după discuţia despre care v-am povestit pentru prima dată cu secretarul general ONU am ajuns la concluzia că trebuie să povestesc forurilor internaţionale despre situaţia din ţara mea.
(...)
Trebuie să recunosc public, că în acest demers pe care mi l-am propus atunci, un ajutor substanţial am avut din partea unui „anumit” post de radio care se numeşte Europa liberă. N-a fost singurul. Vocea Americii a transmis luarea de poziţie a Departamentului de stat, care prezenta poziţia guvernului american faţă de acest raport, era un raport al Naţiunilor Unite... şi BBC-ul m-a susţinut; dar în mod deosebit Radio Europa Liberă...; am în vedere demersurile pe care le-au făcut dl Rateş, dl Hurezeanu şi dl Neculai Constantin Munteanu.
EL: Prin ce canale reuşeaţi să înşelaţi vigilenţa celor care vă urmăreau cu atâta atenţie ?
D. Mazilu: Aveam semne în ţară, prin posturile de radio străine, că era singurul mijloc de comunicare. O să mă întrebaţi cum puteam să ascult ? Eu aveam avantajul să am locuinţa în apropiere de locul unde se găsea TASS-ul în Bucureşti. Şi ei nu puteau să bruieze pentru că bruiau TASS-ul şi aşa că eu aveam posibilitatea să vă ascult, să ascult toate posturile...
Am înţeles în acele momente şi printr-un mesaj primit de la o doamnă colegă de-a mea la Comisia pentru drepturile omului, care mi-a dat telefon, (că după aceea mi s-a închis telefonul până după revoluţie) şi mi-a spus: secretarul general spune că nu este bine să dea mesajul despre raportul critic pe care l-aţi făcut la adresa ţării dumneavoastră pentru că vă pune în pericol viaţa şi viaţa familiei dumneavoastră. Şi atunci am luat decizia să transmit un mesaj, prin Europa liberă, secretarului general – textul a fost către secretar – prin care îi comunicam că îmi asum toată răspunderea şi îl rog, îl somez chiar, să dea publicităţii raportul ! Avea raportul dar nu-i dăduse ok-ul.
Am înțeles că au ajuns la concluzia că în situaţia când se va publica analiza făcută cu privire la România, s-ar putea ca atât eu cât şi familia mea să fie mai bine protejate, pentru că se cunoaşte exact care este motivul (...)
Vreau să vă spun că transmiterea mesajului la Europa liberă, a survenit într-o împrejurare deosebită: mesagerul în cauză a fost o doamnă de curaj şi a acceptat să ia pânza, scrisă cu creion chimic... şi făceam acolo o comparaţie cu Holocaustul...; am primit atunci mesaje de ameninţare să renunţăm la această acţiune pe care unii o socoteau temerară.
(...) Europa liberă a avut un rol foarte important în determinarea publicării raportului. Ceea ce vă pot spune este că am reuşit să transmit mesajul cu ajutorul unei misiuni diplomatice de la Bucureşti. Altfel nu putea fi textul publicat.
Fără acest sprijin, nu puteam să trimit raportul. Între misiunile diplomatice care m-au sprijinit atunci au fost patru: ambasada Statelor Unite, ambasada Marii Britanii, ambasada Olandei şi ambasada Canadei. Şefii acestor misiuni au încercat să ia contact personal cu mine dar au fost blocaţi pe strada pe care locuiam... pentru că am fost păzit permanent în acea perioadă... (...)
(Fragmente din discuția cu Dumitru Mazilu).
„Oameni, destine, istorie”. Realizator: Radu Călin Cristea.
Invitatul emisiunii: Dumitru Mazilu, „o figură emblematică a rezistenţei anti-comuniste din România”
Europa Liberă: De ce aţi optat pentru internaţionalizarea la nivel instituţional a protestului dumneavoastră (împotriva regimului comunist) ?
D. Mazilu: Răspuns îl dau complet acum pentru prima dată pentru că o asemenea întrebare o aşteptam dar nu mi s-a pus. Sunteţi primii care aflaţi împrejurările care m-au determinat să acţionez în felul acesta.
În 1984 am fost ales raportor al Naţiunilor Unite pentru drepturile omului. În calitatea aceasta am avut întâlniri cu personalităţi importante de la ONU, inclusiv cu secretarul general, domnul Javier Pérez de Cuéllar. I-am înfăţişat câteva din problemele cu care ne confruntăm noi românii şi în general cei din estul Europei. Cu acel prilej, secretarul general şi-a îngăduit o apreciere proprie: «Bine, bine, dle Mazilu, spuneţi ce mi-au spus şi alţi diplomaţi români. Mă întreb numai de ce îmi spuneţi numai mie şi nu în public, ce se întâmplă în ţara dumneavoastră.»
Am ascultat , n-am comentat, m-am retras şi am început să analizez modul în care să prezint situaţia din ţară. Obligaţia pe care o aveam ca raportor al Naţiunilor Unite era să prezint situaţia drepturilor omului în lume. Până la urmă am ajuns la concluzia că pot face un capitol special dedicat ţării mele după ce am tratat problema drepturilor omului, în general.
Pentru că am avut convingerea, in 1985-86, că noi românii suntem un caz special. Avînd în vedere cele trei fenomene grave pe care Europa Liberă le-a prezentat atunci pe larg: foamea, frigul şi frica. Am făcut această analiză. În momentul în care era să plec la Naţiunile Unite, pe ziua de 5 mai 1986 – data o ţin minte pe vecie, cum se spune – am lăsat raportul pe masă şi am ieşit un pic din birou.
Nu eram bolnav de inimă dar după un timp am fost făcut bolnav de inimă, am avut 3 preinfarcte, medicul mi-a spus că nu sunt bolnav dar le-am avut , am fost internat... Aşa că după discuţia despre care v-am povestit pentru prima dată cu secretarul general ONU am ajuns la concluzia că trebuie să povestesc forurilor internaţionale despre situaţia din ţara mea.
(...)
Trebuie să recunosc public, că în acest demers pe care mi l-am propus atunci, un ajutor substanţial am avut din partea unui „anumit” post de radio care se numeşte Europa liberă. N-a fost singurul. Vocea Americii a transmis luarea de poziţie a Departamentului de stat, care prezenta poziţia guvernului american faţă de acest raport, era un raport al Naţiunilor Unite... şi BBC-ul m-a susţinut; dar în mod deosebit Radio Europa Liberă...; am în vedere demersurile pe care le-au făcut dl Rateş, dl Hurezeanu şi dl Neculai Constantin Munteanu.
EL: Prin ce canale reuşeaţi să înşelaţi vigilenţa celor care vă urmăreau cu atâta atenţie ?
D. Mazilu: Aveam semne în ţară, prin posturile de radio străine, că era singurul mijloc de comunicare. O să mă întrebaţi cum puteam să ascult ? Eu aveam avantajul să am locuinţa în apropiere de locul unde se găsea TASS-ul în Bucureşti. Şi ei nu puteau să bruieze pentru că bruiau TASS-ul şi aşa că eu aveam posibilitatea să vă ascult, să ascult toate posturile...
Am înţeles în acele momente şi printr-un mesaj primit de la o doamnă colegă de-a mea la Comisia pentru drepturile omului, care mi-a dat telefon, (că după aceea mi s-a închis telefonul până după revoluţie) şi mi-a spus: secretarul general spune că nu este bine să dea mesajul despre raportul critic pe care l-aţi făcut la adresa ţării dumneavoastră pentru că vă pune în pericol viaţa şi viaţa familiei dumneavoastră. Şi atunci am luat decizia să transmit un mesaj, prin Europa liberă, secretarului general – textul a fost către secretar – prin care îi comunicam că îmi asum toată răspunderea şi îl rog, îl somez chiar, să dea publicităţii raportul ! Avea raportul dar nu-i dăduse ok-ul.
Am înțeles că au ajuns la concluzia că în situaţia când se va publica analiza făcută cu privire la România, s-ar putea ca atât eu cât şi familia mea să fie mai bine protejate, pentru că se cunoaşte exact care este motivul (...)
Vreau să vă spun că transmiterea mesajului la Europa liberă, a survenit într-o împrejurare deosebită: mesagerul în cauză a fost o doamnă de curaj şi a acceptat să ia pânza, scrisă cu creion chimic... şi făceam acolo o comparaţie cu Holocaustul...; am primit atunci mesaje de ameninţare să renunţăm la această acţiune pe care unii o socoteau temerară.
(...) Europa liberă a avut un rol foarte important în determinarea publicării raportului. Ceea ce vă pot spune este că am reuşit să transmit mesajul cu ajutorul unei misiuni diplomatice de la Bucureşti. Altfel nu putea fi textul publicat.
Fără acest sprijin, nu puteam să trimit raportul. Între misiunile diplomatice care m-au sprijinit atunci au fost patru: ambasada Statelor Unite, ambasada Marii Britanii, ambasada Olandei şi ambasada Canadei. Şefii acestor misiuni au încercat să ia contact personal cu mine dar au fost blocaţi pe strada pe care locuiam... pentru că am fost păzit permanent în acea perioadă... (...)
(Fragmente din discuția cu Dumitru Mazilu).
