Un sondaj IMAS publicat recent ne-a dat o veste şocantă: 47 la sută din moldoveni regretă dispariţia URSS şi ar vota pentru reconstituirea imperiului sovietic dacă s-ar organiza un referendum în această privinţă. E un sindrom foarte îngrijorător, care relativizează, ba chiar ridiculizează indicii de popularitate ai diferitor partide consemnate în acelaşi sondaj de opinie, inclusiv scăderea cu patru mandate virtuale a PCRM.
Pentru foarte mulţi moldoveni ultimii 20 de ani de tranziţie par să fi trecut degeaba. Eu au trăit izolaţi, orbi şi surzi la reformele şi transformările din alte state ex-comuniste. Această tendinţă restauraţionistă e cu atât mai alarmantă, cu cât amintitul sondaj a fost făcut după evenimentele tragice din 7 aprilie. Am auzit eu însumi reproşuri din partea unor oameni mai puţin instruiţi care, după alegerile din 5 aprilie, fraudate de comunişti, acuzau Opoziţia democratică de subversiune, de incapacitate de a-şi recunoaşte înfrângerea. „Ce mai vor Ghimpu, Filat, Urecheanu, Chirtoacă? Vor să ajungă din nou în fruntea bucatelor?”…
Regimul Voronin a reuşit prin politicile sale etatist-agresive şi prin demonizarea României şi a Occidentului să încurajeze stările de spirit filosovietice din Moldova, strivind orice vlăstar de exprimare liberă şi de gândire neîncorsetată. Dispoziţiile pro-moscovite, fireşte, au şi anumite cauze obiective. În comparaţie cu zguduirile politice şi cu declinul economic din ultimii ani, imobilismul sovietic este tratat de o serie de cetăţeni cu venituri modeste drept siguranţă, stabilitate, grijă faţă de popor.
Nostalgicii însă ar trebui întrebaţi: dacă a fost atât de minunat paradisul sovietic, pe care îl regretă, de ce nu a mai ţinut? De ce s-a ales praful din eroica ţară a lui Lenin? Au reuşit o mână de intelectuali să distrugă temuta Uniune Sovietică – o superputere mondială la acea dată – sau poate că sistemul şi-a produs propriul cancer care l-a măcinat pe dinăuntru? Să fie oare reformele de vină sau, dimpotrivă, tocmai lipsa unui veritabil angajament democratic, în epoca independenţei, trebuie acuzată pentru degringolada generală a statului moldovean, pentru necazurile cetăţenilor săi?...
Aceste lucruri e nevoie să fie explicate, analizate, dezbătute la nivel naţional, inclusiv şi mai ales în audiovizualul public, unde schimbările se lasă aşteptate. Dacă noile autorităţi nu vor înţelege cât de important este ca mentalităţile paternaliste, asistenţialiste să fie eliminate, democraţia va fi în pericol, întrucât revanşa comunistă şi pro-rusă va recolta mereu un mare număr de voturi, blocând orice încercare de reformă şi apropiere de structurile europene şi euroatlantice.
Episodul ruşinos al profanării menorei evreieşti în Chişinău ne-a arătat cât de înrădăcinate sunt reflexele xenofobe, de ură şi intoleranţă religioasă, cât de mare este „frica de diferenţă” în societatea basarabeană. Obscurantismul religios în Moldova merge mână în mână cu tendinţele antioccidentale şi antidemocratice. Din păcate, instituţiile statului au avut o reacţie slabă, neconvingătoare, în ce priveşte condamnarea acestui act de barbarie medievală comis de un grup de aşa-zişi creştini extaziaţi, de care Biserica oficială s-a delimitat foarte vag. Separată de stat prin lege, Biserica Ortodoxă tinde să se situeze deasupra exigenţelor unei societăţi democratice, ea îşi revendică un statut intangibil: s-a pus bine cu toate regimurile de până acum şi nu a schiţat niciun regret pentru colaborarea sa cu fosta guvernare Voronin. Tocmai de aceea ispita noii puteri de a dobândi legitimitate din partea unei asemenea instituţii cu pretenţii „misionare” şi „milenariste”, cum e Biserica Ortodoxă, care s-a manifestat de atâtea ori ca o pârghie a influenţei ruseşti în Moldova, vine în contradicţie cu programul de modernizare şi europenizare pe care aceeaşi guvernare şi l-a asumat.
Un vot la urne încă nu rezolvă problema emancipării unei societăţi, nu rezolvă starea ei de libertate interioară, şi sondajul de opinie despre care am amintit la începutul acestui comentariu o demonstrează din plin.
Pentru foarte mulţi moldoveni ultimii 20 de ani de tranziţie par să fi trecut degeaba. Eu au trăit izolaţi, orbi şi surzi la reformele şi transformările din alte state ex-comuniste. Această tendinţă restauraţionistă e cu atât mai alarmantă, cu cât amintitul sondaj a fost făcut după evenimentele tragice din 7 aprilie. Am auzit eu însumi reproşuri din partea unor oameni mai puţin instruiţi care, după alegerile din 5 aprilie, fraudate de comunişti, acuzau Opoziţia democratică de subversiune, de incapacitate de a-şi recunoaşte înfrângerea. „Ce mai vor Ghimpu, Filat, Urecheanu, Chirtoacă? Vor să ajungă din nou în fruntea bucatelor?”…
Regimul Voronin a reuşit prin politicile sale etatist-agresive şi prin demonizarea României şi a Occidentului să încurajeze stările de spirit filosovietice din Moldova, strivind orice vlăstar de exprimare liberă şi de gândire neîncorsetată. Dispoziţiile pro-moscovite, fireşte, au şi anumite cauze obiective. În comparaţie cu zguduirile politice şi cu declinul economic din ultimii ani, imobilismul sovietic este tratat de o serie de cetăţeni cu venituri modeste drept siguranţă, stabilitate, grijă faţă de popor.
Nostalgicii însă ar trebui întrebaţi: dacă a fost atât de minunat paradisul sovietic, pe care îl regretă, de ce nu a mai ţinut? De ce s-a ales praful din eroica ţară a lui Lenin? Au reuşit o mână de intelectuali să distrugă temuta Uniune Sovietică – o superputere mondială la acea dată – sau poate că sistemul şi-a produs propriul cancer care l-a măcinat pe dinăuntru? Să fie oare reformele de vină sau, dimpotrivă, tocmai lipsa unui veritabil angajament democratic, în epoca independenţei, trebuie acuzată pentru degringolada generală a statului moldovean, pentru necazurile cetăţenilor săi?...
Aceste lucruri e nevoie să fie explicate, analizate, dezbătute la nivel naţional, inclusiv şi mai ales în audiovizualul public, unde schimbările se lasă aşteptate. Dacă noile autorităţi nu vor înţelege cât de important este ca mentalităţile paternaliste, asistenţialiste să fie eliminate, democraţia va fi în pericol, întrucât revanşa comunistă şi pro-rusă va recolta mereu un mare număr de voturi, blocând orice încercare de reformă şi apropiere de structurile europene şi euroatlantice.
Episodul ruşinos al profanării menorei evreieşti în Chişinău ne-a arătat cât de înrădăcinate sunt reflexele xenofobe, de ură şi intoleranţă religioasă, cât de mare este „frica de diferenţă” în societatea basarabeană. Obscurantismul religios în Moldova merge mână în mână cu tendinţele antioccidentale şi antidemocratice. Din păcate, instituţiile statului au avut o reacţie slabă, neconvingătoare, în ce priveşte condamnarea acestui act de barbarie medievală comis de un grup de aşa-zişi creştini extaziaţi, de care Biserica oficială s-a delimitat foarte vag. Separată de stat prin lege, Biserica Ortodoxă tinde să se situeze deasupra exigenţelor unei societăţi democratice, ea îşi revendică un statut intangibil: s-a pus bine cu toate regimurile de până acum şi nu a schiţat niciun regret pentru colaborarea sa cu fosta guvernare Voronin. Tocmai de aceea ispita noii puteri de a dobândi legitimitate din partea unei asemenea instituţii cu pretenţii „misionare” şi „milenariste”, cum e Biserica Ortodoxă, care s-a manifestat de atâtea ori ca o pârghie a influenţei ruseşti în Moldova, vine în contradicţie cu programul de modernizare şi europenizare pe care aceeaşi guvernare şi l-a asumat.
Un vot la urne încă nu rezolvă problema emancipării unei societăţi, nu rezolvă starea ei de libertate interioară, şi sondajul de opinie despre care am amintit la începutul acestui comentariu o demonstrează din plin.
