Linkuri accesibilitate

Realism… liberalist?!


După jurnalişti (oameni ce transformă faptele-n cuvinte), le-a venit rândul şi scriitorilor (oameni ai cuvântului dătător de viaţă), să ia ordine şi medalii. Darnic de mână, preşedintele interimar Mihai Ghimpu s-a întrecut pe sine, decorând dintr-un foc 23 de condeieri, adevărat – de toată mâna. Ceremonia a avut loc chiar pe 15 ianuarie – fapt chemat să confere evenimentului o semnificaţie aparte, vorba poetului: „De parcă însuşi Eminescu/ Ascultă ce şi cum vorbeşti”.

Doar că este suficient să-ţi arunci o singură ochire pe lista lui Ghimpu (sau totuşi a lui… Cimpoi?!) – scriitorilor Petru Cărare, Ion Ciocanu, Nicolae Esinencu, Serafim Saca, Andrei Strâmbeanu le-au fost conferit „Ordinul Republicii”; cu „Ordinul de Onoare” a fost decorat scriitorul Mihail Ciubotaru, cu Ordinul „Gloria Muncii” scriitorul Anatol Ciocanu; Medalia „Meritul Civic” i-a revenit scriitorului Ion Iachim; titlul onorific „Maestru al Literaturii” li s-a acordat scriitorilor Haralambie Moraru şi Vlad Zbârciog; cu Medalia „Mihai Eminescu” au fost distinşi eminescologul Mircea Chelaru, scriitorii Ion Beldeanu, Theodor Codreanu, Viorel Dinescu, Nicolae Georgescu, Ion Mărgineanu, Tudor Nedelcea, Horia Zilieru (România), Vitalii Colodii şi Vasile Tărâţeanu (Ucraina), Fanhese Jizell (Italia), Adam Puslojic şi Miljurco Vukadinovici (Serbia) – pentru a-l scoate pe Eminescu din ecuaţie. (Inclusiv pe acel chemat „să ne judece”, din mai puţin inspiratul vers al regretatului Grigore Vieru…).

Luată la puricat, lista lui Ghimpu ne rezervă câteva surprize de proporţii – prima şi cea mai mare (pe plan local) se numeşte Andrei Strâmbeanu, autorul versurilor de tristă faimă: „În crezul comunistului/ cum n-ai ţinti, greşeşti”. Nu-i vorba, au scris şi alţii despre Lenin, Partid, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, Patria Sovietică etc., etc., ba chiar cu ceva mai mult talent; or, în cazul de faţă aveam de a face cu un băgător de seamă ce nu a iertat nimic, atacând & iudind forţele vii ale culturii noastre, sărind cu gura la toată lumea ce nu-i împărtăşeşte – nici nu convingerile, interesele (ar fi suficient să amintesc de campania declanşată în Literatura şi Arta împotriva catedrei de Limbă şi Literatură Română de la Universitatea Pedagogică „Alecu Russo” din Bălţi). A-l pune pe o listă cu Petru Cărare, Ion Ciocanu, Serafim Saca – deloc agreaţi de regimul comunist din anii ’70-’80 –, chiar şi alături de Nicolae Esinencu, „copilul teribil” căruia i s-au trecut cu vedere atâtea şi atâtea, este un gest ce sfidează bunul-simţ. Păstrând proporţiile, e ca şi cum pe lista victimelor stalinismului s-ar regăsi Soljeniţîn, Şalamov, Razgon şi… Lavrentii Beria. Şi anume acesta din urmă ar lua cuvântul la ceremonia de decernare, declarând în numele tuturor: „spre aceste zile frumoase în care noi respirăm liber, au mers strămoşii noştri şi şi-au pierdut viaţa. În cei opt ani de iad, prin care am trecut noi, nu am existat ca oameni vii, iar scriitorii au avut de suferit pentru că nu şi-au putut publica cărţile”. (Cine ca cine, dar autorul Gândacului de colorado şi-a tras, şi încă în două ediţii, opera (ne)omnia în seria „Biblioteca şcolarului” de la Litera!).

Alte nume – aceleaşi nedumeriri (ce merite civice are Ion Iachim în faţa literelor române? în ce constă gloria muncii a lui Anatol Ciocanu?!), pentru a culmina cu stupefacţia acordării titlului onorific de „Maestru în literatură” lui Vlad Zbârciog, zelosul „exeget” al preşedintelui Mihai Cimpoi, şi degrabă săritor cu gura: „a fi un scriitor în Basarabia este o cinste, un destin, iar noi ne-am asumat cu toată responsabilitatea acest destin pentru a trezi neamul nostru, pentru a-l încuraja pe drumul cel drept, spre viitorul lui, spre Europa, spre legăturile noastre de suflet şi inimă cu neamul”.

La fel de inegală e şi lista scriitorilor din România distinşi cu medalia „Mihai Eminescu” – pe lângă figuri impozante cum ar fi Horia Zilieru sau (totuşi controversatul, ceea ce nu-l împiedică să fie Cineva!) Nicolae Georgescu, „călduţii” Ion Beldeanu, Theodor Codreanu, Ion Mărgineanu ş.a., gălăţeanul Viorel Dinescu (publicistul de la odioasa Săptămână a lui Eugen Barbu, pe care acesta din urmă-l prezenta drept… „adevăratul Dinescu”) arată ca dracu! (Cât despre sârbi, italieni, ucraineni – mira-m-aş foarte să nu-i fi regăsit pe Adam Puslojic sau Vasile Tărâţeanu!...)

Să fie limpede: nu cred că meritele literare prevalează în acordarea unor distincţii de stat, dar parcă s-ar cere ceva mai mult discernământ în alcătuirea listelor, astfel încât pe lângă numele „abonate” la premii & medalii, să se regăsească şi unele credibile. Mă gândesc la Eugen Lungu, Vasile Romanciuc, Marcela Benea (pentru a-i cita doar pe marii timizi) – şi lista poate continua.

În caz contrar, riscăm să înlocuim realismul socialist cu unul liberalist, fără a-i schimba şi pe „maeştrii în literatură”. Într-adevăr: cu cine (sau: ai cui!) sunteţi voi, maeştri ai cuvântului?!

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG