28 ianuarie 2000
Actualitatea românească.
„Cazul Aurel Rotaru vs. România”.
Un comentariu de Gabriel Andreescu
Pe 19 ianuarie s-a judecat la Strasbourg un nou proces pe care un cetăţean român l-a intentat României. „O decizie a Curţii Europene nu contează numai pentru că face justiţie unui om, ci mai ales pentru că obligă autorităţile statului la alt mod de a trata cazurile de tipul celui judecat”, subliniază comentatorul Gabriel Andreescu.
Povestea lui Aurel Rotaru a cărui plângere a fost acceptată de Curtea Europeană începe cu tentativele sale eşuate din 1946 de a publica două articole critice la adresa comunismului. Suferind timp de doi ani hărţuiala anchetelor, Rotaru a fost condamnat în 1948 la închisoare. Conform decretului 118 aprobat în 1990, victimele comunismului au dreptul la despăgubiri, drept pe care şi-l revendică şi Aurel Rotaru.
„Lucrul care iese oarecum din schema obişnuită”, precizează Andreescu „este faptul că Aurel Rotaru nu s-a adresat doar Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici care administra cererile, ci a dat în judecată trei instituţii: Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne şi Direcţia Forţelor de Muncă”.
În decembrie 1990 Serviciul Român de Informaţii a informat Ministerului de Interne că în 1937, când era student la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi, Rotaru a fost membru activ al Asociaţiei Studenţilor Creştini Legionară, şi că acesta nu a fost arestat şi condamnat, iar în 1948 el a devenit membru al Partidului Naţional Ţărănesc.
Procesul lui Rotaru s-a desfăşurat la Vaslui în 1993. Instanţa de judecată a ţinut cont de împrejurări, recunoscându-i calitatea de beneficiar al decretului 118. Din cauza informaţiilor venite apoi din partea SRI, Rotaru a început să fie tratat ca legionar. Astfel, acesta a dat în judecată SRI-ul, negând participarea sa în respectiva Asociaţie. Pierzând procesul etapă după etapă, inclusiv la Curtea de Apel, Rotaru depune plângere la Comisia pentru Drepturile Omului de la Strasbourg, care în 1996 i-o aprobă. Ministrul Justiţiei, Valeriu Stoica, îi cere explicaţii directorului SRI. Acesta verifică dosarul şi se scuză spunând că a fost o eroare: predecesorul său găsise documentele unui alt Aurel Rotaru cu datele menţionate. Cel în caz însă nu a fost mulţumit aflând de greşeala comisă, pentru că nu i se acceptaseră nici un fel de daune pentru atingerea adusă demnităţii sale. Ca urmare, Rotaru nu renunţă la proces.
Participând la pledoaria de la Strasbourg, Andreescu povesteşte că din partea statului român s-a prezentat ca judecător ad-hoc al României, fosta preşedinte a Comitetului Helsinki România, actuala preşedinte a Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, Renate Weber, care, menţionează Andreescu, „s-a distins ca un jurist independent, un ferm militant pentru drepturile omului”. Faptul că Ministerul Justiţiei a ales-o pe Weber în acest proces, este de părere Andreescu, „reprezintă o schimbare notabilă în mentalitatea instituţiilor româneşti”.
Pronunţarea verdictului se va face peste două luni. Finalul, încheie Andreescu, „va conta pentru evoluţia sistemului de justiţie de la noi”.
Actualitatea românească.
„Cazul Aurel Rotaru vs. România”.
Un comentariu de Gabriel Andreescu
Pe 19 ianuarie s-a judecat la Strasbourg un nou proces pe care un cetăţean român l-a intentat României. „O decizie a Curţii Europene nu contează numai pentru că face justiţie unui om, ci mai ales pentru că obligă autorităţile statului la alt mod de a trata cazurile de tipul celui judecat”, subliniază comentatorul Gabriel Andreescu.
Povestea lui Aurel Rotaru a cărui plângere a fost acceptată de Curtea Europeană începe cu tentativele sale eşuate din 1946 de a publica două articole critice la adresa comunismului. Suferind timp de doi ani hărţuiala anchetelor, Rotaru a fost condamnat în 1948 la închisoare. Conform decretului 118 aprobat în 1990, victimele comunismului au dreptul la despăgubiri, drept pe care şi-l revendică şi Aurel Rotaru.
„Lucrul care iese oarecum din schema obişnuită”, precizează Andreescu „este faptul că Aurel Rotaru nu s-a adresat doar Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici care administra cererile, ci a dat în judecată trei instituţii: Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne şi Direcţia Forţelor de Muncă”.
În decembrie 1990 Serviciul Român de Informaţii a informat Ministerului de Interne că în 1937, când era student la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi, Rotaru a fost membru activ al Asociaţiei Studenţilor Creştini Legionară, şi că acesta nu a fost arestat şi condamnat, iar în 1948 el a devenit membru al Partidului Naţional Ţărănesc.
Procesul lui Rotaru s-a desfăşurat la Vaslui în 1993. Instanţa de judecată a ţinut cont de împrejurări, recunoscându-i calitatea de beneficiar al decretului 118. Din cauza informaţiilor venite apoi din partea SRI, Rotaru a început să fie tratat ca legionar. Astfel, acesta a dat în judecată SRI-ul, negând participarea sa în respectiva Asociaţie. Pierzând procesul etapă după etapă, inclusiv la Curtea de Apel, Rotaru depune plângere la Comisia pentru Drepturile Omului de la Strasbourg, care în 1996 i-o aprobă. Ministrul Justiţiei, Valeriu Stoica, îi cere explicaţii directorului SRI. Acesta verifică dosarul şi se scuză spunând că a fost o eroare: predecesorul său găsise documentele unui alt Aurel Rotaru cu datele menţionate. Cel în caz însă nu a fost mulţumit aflând de greşeala comisă, pentru că nu i se acceptaseră nici un fel de daune pentru atingerea adusă demnităţii sale. Ca urmare, Rotaru nu renunţă la proces.
Participând la pledoaria de la Strasbourg, Andreescu povesteşte că din partea statului român s-a prezentat ca judecător ad-hoc al României, fosta preşedinte a Comitetului Helsinki România, actuala preşedinte a Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, Renate Weber, care, menţionează Andreescu, „s-a distins ca un jurist independent, un ferm militant pentru drepturile omului”. Faptul că Ministerul Justiţiei a ales-o pe Weber în acest proces, este de părere Andreescu, „reprezintă o schimbare notabilă în mentalitatea instituţiilor româneşti”.
Pronunţarea verdictului se va face peste două luni. Finalul, încheie Andreescu, „va conta pentru evoluţia sistemului de justiţie de la noi”.
