19 februarie 2000
„Firul Ariadnei. Mărturii din labirintul tranziţiei.”.
România în tranziție.
Realizator: Radu Călin Cristea
Invitat: Theodor Stolojan
Radu Călin Cristea: România se prezintă astăzi ca o ţară cu un trend al activităţii economice, din păcate, în cădere. Corespunzător acestei tendinţe, dar şi altor fenomene, apare un proces de sărăcire a populaţiei, care s-a agravat extraordinar în ultimii ani. Efectul acestor două elemente este un potenţial financiar al cetăţenilor, al întreprinzătorilor, dar şi al instituţiilor finanţate din bugetul public extrem de redus.
Această apreciere aparţine fostului premier, Teodor Stolojan, şi a fost făcută recent, în cadrul unui seminar, organizat de Academia de Studii Economice. Fost premier al României după mineriada din toamna lui 91până la alegerile generale din 92, Stolojan e o personalitate insulară a vieţii politice şi publice de după 89. Metodic, până la ticăială, seducător prin sinceritatea sa, ceea ce i-a creat imaginea unui funcţionar ce nu are nimic de ascuns, foarte simplu şi firesc în declaraţii, poate singurul premier din istoria postdecembristă a României, ce şi-a creat o echipă destinată întreţinerii unei relaţii foarte transparente cu presa, Teodor Stolojan a plăcut şi place. N-a fost asociat în scandaluri, nu şi-a legat numele de apariţii extravagante şi continue să fie simpatizat de cetăţeni. O confirmă sondajele de opinie şi la opt ani, după ce a dispărut, practic, din prim-planul febrilelor dezbateri din România. E foarte greu să nu fii controversat în România şi, iată, Stolojan a reuşit acest lucru.
Ocolind o priză politică prea angajantă, deşi a cochetat permanent, dar discret, cu politicul, Teodor Stolojan este una din pesoanele cele mai autorizate să vorbească despre tranziţie. Fie şi datorită experienţei căpătate în perioada, cât s-a aflat în staful Băncii Mondiale, foişor, de unde traziţia românească, veţi auzi numaidecât, se vede foarte limpede, adeseori dureros de limpede.
Radu Călin Cristea: Domnule Teodor Stolojan, lămuriţi-ne o curiozitate, una care nu este doar a noastră: aţi fost premierul României din toamna lui 91 până la alegerile generale din 92. Imaginea unui premier într-o perioadă de austeritate se erodează. Cu toate acestea, vă menţineţi o ridicată cotă de simpatie în toate sondajele de opinie din 92 încoace. Cum poate rămâne atât de popular după atâţea ani un prim-ministru, în timpul mandatului căruia nu se poate spune că românii au dus-o foarte bine?
Teodor Stolojan: „ Cred că numirea oricui într-o funcţie de prim-ministru înseamnă un credit automat de popularitate, datorită importanţei funcţiei respective. În plus, dacă vă amintiţi, eu am ajuns în această funcţie, ca să spun aşa, printr-un accident social, în urma invaziei minerilor din septembrie 91 şi cred că atunci întreaga Românie, dar comunitatea internaţională, erau puţin şocate de ceea ce s-a întâmplat în România. Această încredere, însă, a oamenilor, rămasă după trecerea mea prin funcţia de prim-ministru, este rezultatul, după părerea mea, a câştigării respectului cetăţenilor, prin munca pe care am depus-o în 92, ca prim-ministru şi respectul este mult mai rezistent în timp decât popularitatea, care se poate pierde foarte repede.”
Radu Călin Cristea: Domnule Stolojan, pentru că vorbeaţi despre acel moment, septembrie 91- aţi apărut pe scena politică foarte puternic, în prim-planul scenei politice, cu o moştenire destul de complicată, o anumită stare de imprecizie a climatului politic. Aţi primit însărcinarea de a purta economia spre alegerile următoare, de a gestiona, oarecum, ţara în perspectiva alegerilor. Era oricum vorba de o moştenire şi aş vrea să discutăm despre acest cuvânt, care a fost mereu invocat, ca un fel de ţap ispăşitor al unor neîmpliniri economice, mai ales. A fost invocată, ştiţi foarte bine, moştenirea lui Ceauşescu, guvernele de după 96 au vorbit despre moştenirea Văcăroiu şi aşa mai departe. Prin comparaţie cu alte ţări foste comuniste, care a fost totuşi dimensiunea pozitivă şi-sau negativă a zestrei lăsate de regimul Ceauşescu?
Teodor Stolojan: „E bine că aţi precizat – moştenirea provenită din socialism. Pentru că noi amestecăm, din păcate, lucrurile cu privire la moştenire. Întradevăr, a existat o moştenire din socialism, iar după aceea, cum aţi spus: Văcăroiu spunea că a moştenit de la Roman şi de la Stolojan, pe urmă avenit domnul Ciorbea, care a moştenit de la Văcăroiu, Vasile Radu de la Ciorbea şi acum domnul Mugur Isărescu de la Radu Vasile – toată lumea are de a face cu moştenirile.
Dacă ne referim la moştenirea ceauşistă, din socialism, eu cred că lucrurile trebuie judecate în două planuri. Partea cea mai gravă a moştenirii, după părerea mea, a fost în ceea ce se cheamă stocul de cunoştinţă, deci pe linia resurselor umane, dacă vreţi. Din ce cauză? După cum ştiţi, după Acordul de destindere din 1975 de la Helsinki, celelate ţări foste socialiste, şi mă refer, în primul rând, la fosta Cehoslovacie, la Polonia, Ungaria, au folosit acel Acord de destindere pentru a trimite oameni la studii în străinătate în ţările dezvoltate.
România din acel moment, deşi a semnat Acordul de la Helsinki, a început să promoveze o politică de izolare faţă de valorile democraţiei şi ale economiei de piaţă. În consecinţă, România, din punctul de vedere al stocului de cunoştinţe pe care cetăţenii trebuiau să-l aibă cu privire la democraţie şi economia de piaţă, era, poate, cel mai scăzut în raport cu toate ţările socialiste. Eu vorbesc de experienţa de afaceri, de învăţământul economic, de faptul că la noi sectorul privat fusese redus aproape la nişte meşteşugari, cooperaţia, nu uitaţi, era total încadrată în sistemul socialist. Practic, din acest punct de vedere, noi eram total nepregătiţi. Cu excepţia, poate, a unor fii de demnitari comunişti, care au putut să facă nişte studii prin străinătate, dar cred că nu aveau atunci în cap problemele de construcţie conceptuale ale economiei de piaţă. Exista, deci, această moştenire clară pe linia de resurse umane.
A existat, însă, şi aşa-zisa structură economică a României, care a fost creată dintr-o industrializare forţată, în cadrul unor sisteme, care au dispărut în primii ani de tranziţie. E vorba de fostul CAER al ţărilor socialiste, de fostul comerţ cu ţările în curs de dezvoltare, toată multitudinea de acorduri guvernamentale, prin care se făceau barterere, clearing-uri cu fel de fel ţări... Decalajul tehnologic, care a apărut în special în ultima decadă a rambursării accelerate a datoriei externe, sau anticipate a datoriei externe a României, o anumită concepţie autarhică, pe care a promovat-o Ceauşescu cu privire la economia României. Respectiv România să poată să facă orice, începând de la, să zicem avioane, până la reactoare nucleara şi aşa mai departe. Şi, n-ar fi de exclus şi faptul, că ţările dezvoltate s-au repoziţionat în lume, în momentul în care sistemul socialist s-a prăbuşit.
Nu uitaţi, că economia de piaţă a trecut în 10 ani de la un miliard de oameni la peste cinci miliarde de oameni. Părerea mea, însă, este că această moştenire, care indiscutabil şi-a lăsat amprenta pe ceea ce s-a întâmplat în tranziţia românească, nu trebuie, însă, exagerată, deoarece din momentul zero al tranziţiei, în cazul României - decembrie 1989 -, în toţi anii care au urmat, ceea ce devenea hotărâtor era calitatea politicilor şi perseverenţa tuturor guvernelor în a aplica aceste politici economice.”
Radu Călin Cristea: Domnule Stolojan, aţi deschis două dosare, care mi se par foarte interesante. Unul este cel al resurselor umane, despre care poate vom vorbi puţin mai târziu. Al doilea, tot la capitolul acesta al motştenirilor, rămase din perioada comunistă-socialistă. Aş aminti, totuşi o situaţie care cred că individualizează, şi nu în bine, România, în contextul ţărilor din fostul bloc sovietic. Pentru că există aproape o unanimitate printre experţii economici de la Bucureşti, în a considera că unul din nodurile gordiene ale reformei îl constituie marile societăţi de stat, unele încă regii autonome, cele mai multe profitând de puterea lor monopolistă pe piaţă. Lor li se adaugă mamuţii din industria metalurgică, siderurgică, cei ştiuţi. Întrebarea mea ar fi: nu se poate sparge acest nucleu dur al economiei? Nu se poate sparge doar din considerente sociale, sau cauzele se află poate în altă parte, poate în erorile de strategie, de care vorbeaţi Dumneavoastre?
Teodor Stolojan: „Răspunsul nu-i simplu. După părerea mea, faptul că România astăzi este în coada plutonului de ţări în tranziţie se datoreşte unor chestiuni, care pot fi explicate foarte clar. Nu este vorba numai de faptul că România a întârziat nepermis de mult cu restructurarea acelor regii pe care Dumneavoastre le-aţi pomenit. Nu este vorba numai de faptul că România nu a reuşit, până în prezent, să restructureze o serie de întreprinderi mari, cum este Sidexul, Tractorul, Roman, Braşov şi altele.
Există un complex întreg, ca să spunem aşa, de obiective, pe care orice ţară în tranziţie de la sistemul socialist centralizat, de plan, la economia de piaţă, bazată pe libertatea economică trebuia să le îndeplinească. Or, România aici a avut o politică ce n-a fost nici coerentă, nici consecventă şi dacă îmi permiteţi, eu v-aş puncta, foarte pe scurt, ce trebuia să facă România, pentru că de fapt asta trebuie să facă în continuare.
În primul rând trebuia creat sistemul economiei de piaţă şi, subliniez foarte mult – funcţional. Pentru că, vedeţi Dvs., cum să restructurez eu o regie sau o întreprindere - Tractorul, dacă eu încă nu am acest sistem pus la punct în România, care să dea toate semnalele necesare ce e competitiv şi ce nu. A crea sistemul economiei de piaţă înseamnă a reinstaura libertatea economică a indivizilor şi a întreprinzătorilor de a lua decizii economice, înseamnă a obţine stabilitate economică, care în esenţă este o inflaţie joasă şi o monedă stabilă, înseamnă a dezvolta sectorul privat şi a schimba rolul statului.
Or, noi ce-am făcut? Noi am înaintat în aceste domenii în mod inegal şi aş vrea să exemplific. Sigur, că după lege, oricine poate începe orice activitate economică, care nu-i interzisă prin lege, da? În momentul în care, însă, te duci la o primărie să scoţi autorizaţii de care ai nevoie, şi nu sunt puţine, sunt vreo 60, după unii oameni aflaţi la putere astăzi, le-au inventariat, abia atunci înţelegi, care este deosebirea reală între ce scrie pe hârtie în România şi ce se întâmplă în viaţa de zi cu zi. Şi abia atunci înţelegi, de ce în România astăzi, de exemplu, întreprinzătorii mici şi mijlocii, în loc să fie un sector dinamic, el este la cota de avarie.
Dar nu e suficient numai să creezi sistemul economiei de piaţă, pentru că, eu repet, nu trebuie să fie un sistem numai pe hârtie, cu instituţii, mecanisme, dar care, de fapt, nu-i funcţional. Nu uitaţi, că în al 10-lea an de tranziţie, România a rămas printre singurele ţări aproape - exceptând, poate, prin fostul spaţiu sovietic - dar din Europa e singura ţară în tranziţie, care n-a reuşit să reducă inflaţia, are o monedă, care de la an la an se mişcă de la opt mii de lei pe dolar, la 16 mii dolarul.
Avem întreprinderi privatizate, dar care n-au proprietar, pentru că proprietarul e ceva disipat în mii de oameni, care nu exercită un control asupra managementului şi să-l înlocuiască când nu e corespunzător. Or, managementul în aceste condiţii se pune pe devalizatul întreprinderii şi nu pe apărarea intereselor proprietarilor.
Deci, sunt o serie de asemenea situaţii create, care, dacă te uiţi numai la hârtie, eşti în economia de piaţă, dacă te uiţi în realitate ești foarte departe. Fiind în tranziţie de la socialism la economia de piaţă, România avea de rezolvat trei probleme specifice. Aceste trei probleme specifice, pe care le-au avut şi alte ţări în tranziţie, se refereau la restructurarea, dacă vreţi, reorganizarea imensului patrimoniu, a imenselor active preluate din socialism, care au fost gândite într-o anumită concepţie, şi care trebuiau să fie, prin restructurare, făcute eficiente într-o economie de piaţă.
Al doilea lucru, care trebuia făcut: crearea unui cadru extrem de favorabil pentru întreprinderile mici şi mijlocii, care, printre altele, aveau „datoria” să preia disponibilizaţii exact din ceea ce Dumneavoastre m-aţi întrebat – din restructurarea marilor întreprinderi. Şi a treia problemă specifică în tranziţie era să creeze un mediu favorabil pentru atragerea investiţiilor străine.
Dacă mă întrebaţi pe mine, în mod direct, în esenţă, ce deosebeşte România de alte ţări în tranziţie, vă pot spune că România la cele trei brobleme specifice a înregistrat un eşec fundamental şi acest eşec, în special în ultimii ani, s-a manifestat în mod deosebit. Noi n-am avut o concepţie de restructurare a activelor preluate din socialism, am lăsat acest lucru să se producă numai sub conceptul, că creăm noi sistemul economiei de piaţă şi acesta va dezlănţui nişte forţe, care vor conduce la restructurare.
Lucrurile nu funcţionează chiar aşa în România şi ca dovadă suntem în situaţia în care suntem. Cu întreprinderile mici şi mijlocii – le-am adus în stadiul, pur şi simplu, de avarie. Iar investitorii străini, după părerea mea, nu se vor reîntoarce în România, până când nu corectăm furtul de proprietate realizat astăzi, în zilele noastre.
Eu cred că Dumneavoastră cunoaşteţi - în România este o dezbatere extraordinară, care a ajuns la nivelul fiecărui cetăţean, vis-a-vis de restituirea sau despăgubirea pentru proprietăţile confiscate abuziv de vechiul regim comunist şi care, bineînţeles, trebuie făcută. În acelaşi timp, vreau să vă spun că în aceste zile cei aflaţi la putere efectuează un furt de proprietate, care constă în faptul, că acum doi sau trei ani investitorilor străini li s-a creat un regim în România de facilităţi. Străinii au venit, au analizat şi au spus da, scoatem bănuţul şi investim şi au investit, şi după un an de zile, în cadrul aceleeaşi coaliţii politice aflate la putere, li se spune: ne-am răzgândit, începând de la 1 ianuarie se anulează totul.
Iar eu vă precizez – acesta este un furt de proprietate, pentru că oamenii respectivi, care au investit bănuţul şi au făcut calcule pe anumite profituri, lor li s-a luat acest profit. Orice ţară, inclusiv România, poate să ia orice măsură. Da, domnule, de 1 ianuarie orice investitor, care vine în România, ştie că are următoarele reguli de joc stabilite şi ia decizii în funcţie de ele. Dar să-l chemi aici pentru nişte reguli de joc, pentru care îi promiţi că vor fi măcar în funcţie cinci ani de zile, să-l minţi pe acel investitor, că asta este şi el ia decizia să bage banul aici, iar după un an îi spui, mă scuzaţi, între timp, deşi suntem aceeaşi la putere, dar ne-am răzgândit şi nu vă mai dăm nimic.
Radu Călin Cristea: Aţi putut, domnule Stolojan, aţi avut prilejul să faceţi această comparaţie, nu mă îndoiesc, şi în calitatea pe care aţi avut-o o bună bucată de vreme, aceea de înalt funcţionar în cadrul Băncii Mondiale la Washington. Pentru că aminteaţi de investitorii străini, e o întreagă obsesie, o aşteptare în această destul de nebuloasă de ce nu vin investiţiile străine în România. Încerc şi eu să fac o sinteză tot în trei puncte, ca şi Dumneavoastră. Veţi adăuga, dacă este incomplet. Din lectura unor interviuri, unor analize, ar rezulta că, în linii mari, cam trei ar fi sursele de reticenţă ale investitorilor străini de a veni în România. Mai întâi instabilitatea sistemului legislativ, cu o, nu ştiu dacă cuvântul este cel mai potrivit, o nevroză a schimbării legilor şi, fireşte, de aici, cum bine aminteaţi, nesiguranţa unor proiecte, în special, pe termen mediu şi lung. Vin în România, contez pe un cadrul legislativ, după care se schimbă legea şi toate proiectele ţi se dau peste cap. Doi ar fi fragilitatea sistemului bancar. Cu bănci foarte nesigure şi cu mari dificultăţi în operaţiile bancare curente, un simplu transfer bancar bunăoară. Şi în fine trei – birocraţia agresivă, cu un aparat funcţionăresc corupt, sau poate uşor coruptibil. Vi se pare, că întradevăr acestea sunt cauzele majore, pentru care investitorii străini ezită să vină în România? Dacă aţi fi un om de afaceri străin şi aţi cunoaşte, totuşi, aceste riscuri şi handicapuri, aţi trece, totuşi, la acţiune? Vaţi hazarda să începeţi o afacere în România?
Teodor Stolojan: „Cred că ceea ce aţi spus Dumneavoastră completează foarte bine aspectul subliniat de mine. Şi aş vrea să vă spun, că dacă aş fi un investitor străin şi aş investi orientându-mă pentru piaţa de consum a României, poate că nu m-ar interesa problemele de facilităţi, ci m-aş bucura să se realizeze cele trei condiţii, pe care le-aţi spus Dumneavoastră – un mediu legislativ stabil, un sistem bancar, care întradevăr să fie funcţional, eu repet – funcţional, şi o birocraţie mai mică, pentru că birocraţia există în toate ţările. Dacă, însă, aş fi un investitor străin, care vine în România pentru a dezvolta o capacitate de producţie, cu care pe urmă să ieşi la export mai departe, atunci cred că nu este suficient şi România ar trebui să încurajeze asemenea investitori.
Pentru că România are o problemă extraordinară în prezent, care se cheamă stagnarea exporturilor. Dacă vreţi – un al doilea element, care ne desparte de celelalte ţări în tranziţie din Europa, este că România de trei-patru ani de zile bate pasul pe loc la opt miliarde de dolari export, în timp ce celelalte ţări – Ungaria, Polonia, Cehia, cresc continuu, an de an exportul. Şi atunci eu revin încă o dată.
Este foarte greu ca pentru un investitor străin, care are memoria lungă, nu scurtă ca a politicienilor, şi a venit aici şi a pierdut bănuţii, sau nu a realizat câştigul, la care se aştepta în anumite condiţii, ca el să facă în continuare o propagandă bună României. Dumneavoastră v-aţi referit la experienţa mea din cadrul Băncii Mondiale, de unde am studiat nu numai evoluţia tranziţiei în România, dar şi rezultatele comparative cu alte ţări şi, sigur, dacă credeţi că vă interesează, v-aş putea face câteva precizări.”
Radu Călin Cristea: Chiar ne interesează...
Teodor Stolojan: „Două lucruri au fost interesante vis-a-vis de România atât timp, cât am stat în Banca Mondială.
În primul rând, am constatat cum an de an, pe măsură ce programele se realizau tot mai precar, programele încheiate cu organizaţiile financiare internaţionale, faţă de România, eu vorbesc acum în rândul experţilor, care lucrau în aceste organizaţii, se contura tot mai mult credinţa că România nu se mişcă înainte, pe calea reformei, decât atunci când îi ajunge cuţitul la os, când nu mai avea cash, adică dolari suficienţi.
Şi uşor-uşor, strategia acestor organizaţii vis-a-vis de România a început să se schimbe, în sensul că, de unde înainte veneau banii şi după aceea programele, acuma mai întâi trebuie realizate programele şi pe urmă vin banii. Uneori întârzie şi după ce programele sunt realizate, ceea ce este situaţia de astăzi. Deşi România, să zicem, realizase cea mai mare parte a programelor, totuşi, banii care erau prevăzuţi, întârzie.
A doua situaţie interesantă, era legată de faptul că România, în decursul celor 10 ani de tranziţie, cumula toate greşelile şi de strategie şi de tactică, făcute de alte ţări în tranziţie. La un moment dat era ca un fel de concurs cu întrebări: oare greşeşte şi pe asta? Şi, din păcate, România a reuşit, parcă, să colecteze de la toate celelate ţări o serie întreagă de erori.
Aş vrea să vă exemplific: când a început privatizarea, în loc să se continue cu toată energia vinderea activelor, în principal spaţii comerciale, obiective de turism, România s-a concentrat pe întreprinderi mari, mijlocii. În consecinţă, România şi astăzi nu a încheiat vânzarea spaţiilor de comerţ, vânzarea obiectivelor de turism. Or, aceasta era o resursă incredibilă pentru revigorarea sectorului privat.
Mai departe: datorită unor politici economice, dar şi monetare slabe, România, după 10 ani, nu are stabilitate economică. Când cursul leului se mută, într-un singur an, de la opt mii de lei la 16 mii pe dolar, vă imaginaţi ce se întâmplă prin bilanţurile tuturor întreprinderilor, care au luat credite în valută? România a reuşit, de exemplu, să pervertească majoritatea programelor iniţiate. Cel mai recent este cazul agenţiilor pentru zonele minerilor, aţi văzut? S-a creat o infrastructură, care a cheltuit foarte mult, dar n-a produs nimic, şi-au luat maşini; sunt cunoscute din presă toate rezultatele. România a intrat într-un regim de compensaţii pentru disponibilizări, care nu poate fi susţinut de către ţară, decât împrumutându-se la extern, ceea ce e de neconceput, să acorzi compensaţii din împrumuturi externe...”
Radu Călin Cristea: Să nu ne uităm gândul, domnule Stolojan. Vorbeaţi, puţin mai devreme, despre, încerc să rezum gândul Dumneavoastră, acea proastă gestionare a specialiştilor. În aceşti 10 ani, specialişti care n-au putut să se perfecţioneze, sau specialişti care, perfecţionându-se, au rămas pe alte meleaguri, pentru că oferta din ţară era deloc atractivă. Pe de altă parte vorbeaţi despre revigorarea sectorului privat, care s-a făcut într-un mod mai mult decât îndoielnic. Încerc să pronunţ un cuvânt foarte dur şi poate, explicându-l, nu va mai fi atăt de înspăimântător. Poporul român, cel puţin din perspectiva privatizării, a reformei economice, e un popor foarte bătrân, sau un popor care începe să îmbătrânească, chiar şi la nivel demografic. În acest moment, s-a ajuns în situaţia, ca şase milioane şi jumătate de pensionari să fie susţinuţi de aproape patru milioane şi jumătate de salariaţi. Altfel spus, din trei persoane, una lucrează şi duce în cârcă două persoane, care astăzi se află la pensie. Mai grav: numărul pensionarilor este în creştere, datorită scăderii numărului salariaţilor, prin valurile de dinsponibilizări, prin creşterea şomajului. Cât credeţi că mai poate dura acest sistem, despre care unii analişti spun că s-ar putea prăbuşi oricând?
Teodor Stolojan: „Mă deosebesc aici de vederile unor analişti din România, cărora le respect opiniile. Avantajul meu este că am văzut şi am studiat ţări, am lucrat în Etiopia, am văzut ce înseamnă o ţară săracă; am lucrat şi în câteva ţări din fosta Uniune Sovietică. Ceea ce se prăbuşeşte este standardul de viaţă al cetăţenilor. Un sistem economic al unei ţări nu se prăbuşeşte. El decade, oamenii se obişnuiesc cu tot mai puţin. Sigur că nimeni nu doreşte acest lucru.
Faptul, că în ultimii trei ani România a înregistrat o scădere a activităţii economice, a făcut ca o parte importantă a populaţiei să se afle deja sub linia de sărăcie. Rezultatele, însă, trebuie luate sub o anumită rezervă. După cum bine cunoaşteţi, în Rmânia există un sector gris, care este extrem de dezvoltat. Prin urmare, România are dificultăţi foarte mari la ora actuală, inclusiv cu acea proporţie pe care o spuneaţi Dumneavostră, între numărul de pensionari şi asistaţii social - pentru că sunt multe categorii asistate social, care nu sunt pensionari - şi numărul de oamnei, care, să spunem aşa, sunt salariaţi. Şi ca urmare a faptului, că există foarte mulţi oameni care nu sunt înregistraţi ca salariaţi, fie că lucrează în zona asta gri, fie sunt salariaţi, dar au şi multe alte surse de venit şi care nu sunt înregistrate oficial.”
Radu Călin Cristea: Ultima întrebare, domnule Teodor Stolojan, în care aş cita o metaforă, folosită zilele trecute de preşedintele Constantinescu, în contextul iminentei începeri a negocierilor de aderare a Românie la Uniunea Europeană. Dânsul afirma, ne interesează nu atât persoana, cât metafora folosită, că „România se află de acum pe şine şi nu ne mai putem permite să deraiem”.
Nu vă ascund faptul că refăcând mental observaţiile Dumneavoastră, tabloul este unul destul de întunecat şi ceea ce e mai dramatic, este că nu puteţi fi suspectat că nu sunteţi un om tobă de informaţii. Vă întreb în concluzia discuţiei noastre: este întradevăr, din punctul de vedere al unui om informat, al unui om care a făcut parte din staff-ul Băncii Mondiale, al unui om care a fost prim-ministru al României timp de un an de zile: este întradevăr România pe şine? Nu mai e pândită de nici un fel de pericol de deraiere?
Teodor Stolojan: „Nu-nu, asta e o metaforă, ea e bună în anumite împrejurări. Nici nu ne-am dori să fim pe şine. Adică noi nu suntem tren marfar, l-ai pus pe şine, i-ai dat drumul şi... Nu, România are întotdeauna opţiuni. Sigur, România a optat să se integreze.
Problema e cum ne integrăm? Nu uitaţi, că Italia are zone sărace şi-s pe deplin integrate în Uniunea Europeană. Deci, problema este - cum ne integrăm? Ca exportatori de mobilă? Sau ca exportatori de cherestea în viitor şi mobila lăsăm să o producă alţii, pentru că noi în România nu înţelegem un lucru: că economia de piaţă produce rezultate bune, dar produce şi eşecuri. Iar dacă, de exemplu, noi nu înţelegem că indiferent de ceea ce Uniunea Europeană ne spune nouă, dacă constatăm că scade exportul de mobilă şi creşte accelerat numai exportul de cherestea, ceva nu e în regulă.
Deci aşezatul pe şine trebuie luat, întradevăr, ca o metaforă. Eu sunt, însă, optimist, să ştiţi, vis-a-vis de problemele dificile cu care se confruntă România. Sunt optimist, pentru că Uniunea Europeană ne-a spus, ne-a cerut imperios să elaborăm această strategie a dezvoltării. Şi încă o dată se confirmă, din păcate pentru România, faptul că doar atunci când ne ajunge cuţitul la os, autorităţile încep să producă ceea ce trebuie. Sunt optimist, deoarece fiecare dintre problemele pe care eu le-am enumerat aici, îşi are soluţia, dar trebuie găsite soluţiile corecte.”
Radu Călin Cristea: Domnule Teodor Stolojan, vă mulţumesc pentru participarea la această discuţie.
Teodor Stolojan: „Şi eu vă mulţimesc.”
