Înverşunarea cu care caută politicienii din Partidul Democrat Liberal să-l măture pe Mircea Geoană din fruntea Senatului seamănă cu cea a majorităţii parlamentare care, în 2007, voia să-l dea afară de la Cotroceni pe Traian Băsescu. Asemănarea se opreşte la înverşunare.
Traian Băsescu avea, acum trei ani, toate pârghiile vizibile şi invizibile pentru a se apăra şi a pus în mişcare o eficientă maşinărie de propagandă, inclusiv televiziunea publică şi o mână de gazete, scoţând voturi pentru din urnă seacă. În cazul lui Mircea Geoană există o decizie a Curţii Constituţionale care stabileşte că şefia camerelor a fost încredinţată grupurilor parlamentare şi că nu poate fi redistribuită în funcţie de toanele scenei politice.
După cum se ştie, de când a fost ales, Mircea Geoană a trecut prin câteva bătălii care l-au cam ciuruit. A fost înfrânt la preşedinţia ţării şi a partidului şi acum e pe punctul să fie evacuat prin ieşirea din Sărindari a politicii. Mereu a avut motive pentru a-şi justifica înfrângerile. Au fost flăcările violete scoase de adversarii politici, aranjamentele de culise, starea de spirit sau credulitatea publicului. De astă dată ar fi vorba despre încercarea lui Traian Băsescu de a-şi aranja un viitor de aur, după ce i se va fi terminat mandatul. Politicienii opoziţiei cred că, de fapt, partidul lui Traian Băsescu ar pregăti o ofertă constituţională de nerefuzat în care preşedintele să fie ce a fost şi mai mult decât atât.
Chiar dacă ne-am obişnuit ca Mircea Geoană să fie mereu pe locul doi, iată că partidul lui Traian Băsescu nu-l mai vrea nici acolo. Senatorii PDL au depus joi o cerere de revocare a şefului Senatului. Au semnat-o şi câţiva parlamentari UDMR şi independenţi, parcă pentru a ne demonstra că independenţa este doar un lanţ ceva mai lung de interese politice. De fapt, majoritatea parlamentară de acum, formată din parlamentarii PDL, ai Uniunii democratice maghiare şi din independenţi este mai sudată de interese, funcţii şi proiecte de viitor decât au fost, anterior, alte alianţe politice.
Se prefigurează astfel o configuraţie politică la care preşedintelui Băsescu îi face plăcere să se gândească: o scenă politică bipolară care să pivoteze, eventual în jurul UDMR, axa binelui în multe guvernări de 14 ani încoace. Ar fi vorba despre un partid popular format după ce PDL aspiră PNL şi toate grupusculele de pe aripa dreaptă a politicii, inclusiv de sub covoare şi de prin culise ( felul în care a fost folosit PNŢCD în campania pentru prezidenţiale şi de putere şi de opoziţie demonstrează că luptele se poartă şi prin subsolul politicii) şi despre un bloc politic de stânga, format din fuziunea Partidului independenţilor cu PSD şi cu alte stafii de stânga care bântuie culoarele politicii. La cât sunt de flexibili politicienii, nu ar fi de mirare ca acest proiect de viitor să reuşească.
Organigrama Partidului naţional liberal este tot mai subţiată de demisii iar din trandafirii ofiliţi ai PSD-ului curg, zi de zi, petale spre bucuria grupului de independenţi din Parlament. Este o demonstraţie că în România nu e nevoie de alegeri pentru că politicienii simt în aer mirosul schimbărilor. Iar faptul că pentru cei mulţi alege şeful face lucrurile mult mai simple, rezumându-le activitatea politică la semnatul ştatului salarial.
Traian Băsescu avea, acum trei ani, toate pârghiile vizibile şi invizibile pentru a se apăra şi a pus în mişcare o eficientă maşinărie de propagandă, inclusiv televiziunea publică şi o mână de gazete, scoţând voturi pentru din urnă seacă. În cazul lui Mircea Geoană există o decizie a Curţii Constituţionale care stabileşte că şefia camerelor a fost încredinţată grupurilor parlamentare şi că nu poate fi redistribuită în funcţie de toanele scenei politice.
După cum se ştie, de când a fost ales, Mircea Geoană a trecut prin câteva bătălii care l-au cam ciuruit. A fost înfrânt la preşedinţia ţării şi a partidului şi acum e pe punctul să fie evacuat prin ieşirea din Sărindari a politicii. Mereu a avut motive pentru a-şi justifica înfrângerile. Au fost flăcările violete scoase de adversarii politici, aranjamentele de culise, starea de spirit sau credulitatea publicului. De astă dată ar fi vorba despre încercarea lui Traian Băsescu de a-şi aranja un viitor de aur, după ce i se va fi terminat mandatul. Politicienii opoziţiei cred că, de fapt, partidul lui Traian Băsescu ar pregăti o ofertă constituţională de nerefuzat în care preşedintele să fie ce a fost şi mai mult decât atât.
Chiar dacă ne-am obişnuit ca Mircea Geoană să fie mereu pe locul doi, iată că partidul lui Traian Băsescu nu-l mai vrea nici acolo. Senatorii PDL au depus joi o cerere de revocare a şefului Senatului. Au semnat-o şi câţiva parlamentari UDMR şi independenţi, parcă pentru a ne demonstra că independenţa este doar un lanţ ceva mai lung de interese politice. De fapt, majoritatea parlamentară de acum, formată din parlamentarii PDL, ai Uniunii democratice maghiare şi din independenţi este mai sudată de interese, funcţii şi proiecte de viitor decât au fost, anterior, alte alianţe politice.
Se prefigurează astfel o configuraţie politică la care preşedintelui Băsescu îi face plăcere să se gândească: o scenă politică bipolară care să pivoteze, eventual în jurul UDMR, axa binelui în multe guvernări de 14 ani încoace. Ar fi vorba despre un partid popular format după ce PDL aspiră PNL şi toate grupusculele de pe aripa dreaptă a politicii, inclusiv de sub covoare şi de prin culise ( felul în care a fost folosit PNŢCD în campania pentru prezidenţiale şi de putere şi de opoziţie demonstrează că luptele se poartă şi prin subsolul politicii) şi despre un bloc politic de stânga, format din fuziunea Partidului independenţilor cu PSD şi cu alte stafii de stânga care bântuie culoarele politicii. La cât sunt de flexibili politicienii, nu ar fi de mirare ca acest proiect de viitor să reuşească.
Organigrama Partidului naţional liberal este tot mai subţiată de demisii iar din trandafirii ofiliţi ai PSD-ului curg, zi de zi, petale spre bucuria grupului de independenţi din Parlament. Este o demonstraţie că în România nu e nevoie de alegeri pentru că politicienii simt în aer mirosul schimbărilor. Iar faptul că pentru cei mulţi alege şeful face lucrurile mult mai simple, rezumându-le activitatea politică la semnatul ştatului salarial.