După 20 de ani de la căderea comunismului există premizele ca Legea lustraţiei să fie votată în Parlamentul României, chiar în data de 20 mai, când se împlinesc 20 de ani de la „Duminica orbului”, ziua în care un comunist, Ion Iliescu, a fost ales prima oară preşedinte. Foştii nomenclaturişti şi aliaţii, securiştii, vor fi siliţi sa facă un pas îndărăt şi, pentru un număr de ani, vor fi ţinuţi departe de funcţii publice. Dar nu e cam târziu?
Sigur ca este prea târziu. Dar mai bine mai târziu decât niciodată, cu asta suntem învăţaţi demult. A fost deajuns determinarea un om, care a făcut o lungă grevă a foamei, pentru ca preşedinta Camerei Deputaţilor să pună la punct calendarul pentru adoptarea legii. Un miracol se va petrece într-o lună şi ceva cu o lege care a zăcut în sertarele Camerei Deputaţilor aproape patru ani. Mai mult, legea, care are susţinerea partidelor din arcul puterii, va fi sprijinita şi de liberali, ca iniţiatorii ai proiectului.
Ca întotdeauna la români, entuziasmul, scepticismul şi băşcălia au însoţit evenimentul. În calitate de coautor al raportului care a stat la baza condamnării comunismului, Vladmir Tismăneanu a spus că votarea legii va fi un test: „Vor cădea măştile”, „Se vor despărţi, limpede şi categoric, apele. A sosit ceasul clarităţii morale“. „Sfânta demagogie“, i-a replicat liberalul Varujan Vosganian, de acord cu cele spuse de Tismăneanu, dar nu şi cu tonul de înfierare revoluţionară a celor care nu sunt în tabăra lui Traian Băsescu.
Mult mai destins s-a arătat Victor Ponta, lider al PSD-ului, fericit că la căderea comunismului era prea tînăr, aproape imatur, ca să mai fi apucat să fie membru de partid. Şi cu voioşie adolescentină s-a apucat să numere liderii din PDL, care ar putea intra sub incidenţa lustraţiei, uitând de strigoii comunismului care bântuie PSD-ul. Ion Iliescu, mai matur, chiar bine copt, a intervenit vigilent: „Legea lustraţiei este o lege de tip ceauşist. Nu are ce să caute în context democratic. Şi ce valoare mai are ea? Care este efectul Legii lustraţiei acum?”.
Nici cel mai înverşunat anticomunist n-ar putea spune că n-are dreptate. El este dincolo de bine şi de rău. Legea lustraţiei nu-l mai poate atinge. A fost din totdeauna un adversar înverşunat al punctului opt al Proclamaţiei de la Timişoara, nu numai pentru că îl viza nemijlocit, dar şi în calitate de exponent al comunismului rezidual şi de pavăză a nomemclaturii de rangul doi şi a Securităţii.
Sunt şi alte aspecte care întunecă seninătatea entuziasumului. Peste legea lustraţiei, votată de Senat în 2006, cu multe amendamente, s-a aşternut praful uitării. Ele ar trebui rediscutate, iar legea ar trebui armonizată cu alte legi, inclusiv europene, şi cu Constituţia. Greu de crezut că toate acestea se vor putea face în ceva mai mult de o lună. Nomenclaturiştii care şi-au însuşit puterea, inclusiv economică, vor invoca drepturile omului şi vor face din lustraţia târzie încă o formă fără fond. Cum au făcut şi cu condamnarea comunismului.
