Scrisoarea guvernului către FMI şi-a continuat drumul triumfal, pe creasta valurilor tulburi ridicate de plevuşca adunată sub pălăria prea mare şi demodată a Consiliului economic şi social. Acesta este o instituţie-marionetă compusă din anonimi de la guvern, patroni în pragul falimentului sau cu datorii istorice faţă de bănci sau buget şi sindicaliştii de profesie al căror car triumfal i-a strivit pe mulţi sub roţi. Este prima dată când, după amar de vreme, îşi reaminteşte cineva de existenţa acestei instituţii inutile, dar oportune. Poate că inutilitatea consiliului era şi ceea ce căuta preşedintele Băsescu pentru a ne demonstra că mersul reformei are un preţ ucigător pe care trebuie să-l plătim noi şi, probabil, generaţia următoare.
Negocierile pe marginea viitoarelor curbe de sacrificiu s-au purtat la televizor, la ore de maximă audienţă, sindicaliştii dând ce au mai bun (adică fraze) pentru a face o bună impresie la public. Nu s-a ajuns la nicio înţelegere, cum era de aşteptat. Pentru a sugera inevitabilul, toată lumea şi-a jucat rolul impecabil, chiar dacă fiecare juca în altă piesă de teatru. Guvernul nu a acceptat propunerea unui impozit gradual pe salarii şi nici scutirea de impozite a pensionarilor cu mai puţin de o mie de lei pe lună. Liderii sindicali şi-au trezit la viaţă organele, şi acestea- membrii, aceia pe care, altminteri îi abandonaseră la cheremul celui mai abuziv patron, adică statul, convocându-i la un mare miting.
Văzute de la etajele superioare ale puterii, lucrurile par clare acum, când s-au săpat tranşeele şi s-au ridicat redutele. Pe de altă parte, dacă privim de-aproape, lucrurile nu mai sunt atât de limpezi iar actorii sociali (ce potrivit nume!) au reacţionat aberant. De ce nu au protestat patronii care simt până-n adâncul conturilor fluctuaţiile pieţei interne şi curenţii de profunzime ai economiei subterane, când guvernul a început să-şi alimenteze clienţii cu bani albi pentru zile negre?
Nu ştim nici de ce nu s-au scandalizat sindicatele, altminteri foarte bine informate, când au aflat de cheltuielile absurde care se făceau pentru capricii guvernamentale? De ce nu au trimis scrisori urzicate pe când banii primei tranşe de la FMI se duceau pe apa sâmbetei? La rândul său, guvernul, deşi avertizat că tunelul pe care-l străbate s-a transformat în gură de vulcan, a preferat să aloce mai mulţi bani clientelei politice şi mai puţin efort în elaborarea unui program anticriză.
Poate că însuşi preşedintele Băsescu, altminteri foarte guraliv, ar fi putut opri rostogolirea generală, dacă nu i-ar fi fost teamă că tăind din salarii şi-ar fi tăiat din voturi. Cu toţii s-au prefăcut că nu înţeleg semnele vremurilor. S-au făcut că plouă.
De aceea o întrebare persistă după mitingul de protest de miercuri, când sindicaliştii simpli şi-au plimbat dezamăgirea şi deznădejdea prin Piaţa Victoriei - de ce au încins ei dansul pinguinului? Acest dans, un fel de geamparale, a fost asezonat cu florile de mucigai ale unor manele protestatare iar mulţimea a început să danseze o conga revoluţionară. De ce nu dansul ploii, că a pârjolit suficient Soarele pe uliţa noastră? De ce nu dansul fazanilor sau al războiului? Poate pentru că pinguinii sunt jumătate negri, jumătate albi, păsări cu aspect de mamifere, aproape handicapate pe uscat dar extrem de eficiente când se aruncă în apă. Sau poate pentru că pinguinii aplaudă mereu, şi când sunt încântaţi, şi când sunt indignaţi, şi când se naşte un om şi când moare. Aplaudatul este pentru pinguinii din noi, greaua moştenire din vremuri totatlitare pe care o devoalăm, dansând duşi de viitura crizelor, tot mai aproape de gura vulcanilor noroioşi în care ne scufundăm.
