Visul la un loc într-o hală de lactate cu frigider

În fiecare joi, de cealaltă parte a pieţei agricole de pe strada Sarmizegetusa din capitală, o poţi întîlni pe mătuşa Eudochia, care încearcă să convingă lumea ce trece pe stradă să-i cumpere lactatele.

Mătuşa Eudochia: Muncim şi munca noastră nu putem s-o vindem, venim iaca cu producţia, ne aşezăm să vindem că în piaţă n-avem unde şi dacă sînt locuri îs foarte scumpe. Ş-apoi nu te costă pielea cît dubala. La noi de la Micăuţi pînă la Chişinău îi 11 lei biletul. Producţia-i ieftină acuma şi muncim degeaba, degeaba muncim.

Mai toţi consătenii săi trăiesc pe seama comerţului cu brînzeturi, se destăinuie mătuşa Eudochia. Nu este familie în sat care să nu aibă vacă, unele familii ajung să ţină chiar cîte 5-6 capete. Aşa îşi trăiesc micăuţenii viaţa.

Mătuşa Eudochia: Vindem brînza, cumpărăm sodă, plătim telefoanele. Mai pe scurt, ne ţinem şi noi pe faţa pămîntului, că dacă nu-i nicăierea unde lucra, cu asta măcar ne ţinem. Şi-i foarte greu... Dvoastră vă uitaţi că acum a plouat, ce folos, că acum au ce paşte iar peste o lună dacă or fi căldură de 40 de grade ele n-au ce paşte şi eşti nevoit să te duci să cumperi tărîţă, măcucă, să cumpărăm, să le amestecăm şi să dăm la animale ca să le ţinem, dar de ce sîntem nevoiţi să le ţinem, pentru că n-avem cu ce trăi...

Ţăranii au înţeles, îmi spune mătuşa Eudochia, că pămîntul nu mai este o sursă sigură. Chiar dacă se întîmplă să aibă noroc de un an mănos cum zic ei, dau de aceeaşi problemă: nu au unde să-şi vîndă producţia. Şi dacă un măr, un sac de grîu poţi să-l mai păstrezi un timp, ce faci cu lactatele, revine la grijile sale lăptăreasa, care se plînge c-au venit căldurile şi va fi nevoită să scadă din preţ ca să-şi vîndă producţia pînă să se înăcrească.

Mătuşa Eudochia: Mai bine era colhoz, sovhoz. Duceai vacile la fermă. Aveai şi tu, avea şi statul, dar amu... au închis totul.

O întreb dacă orăşenii n-o apostrofează pentru faptul că vinde chiar în stradă, la doar cîţiva metri de drumul pe care circulă maşinile.

Mătuşa Eudochia: Eu îs vinovată, nici nu zic. Dar de cînd merge vorba asta ca ţăranul să poată să-şi vîndă producţia lui aşa cum vrea el.

Mătuşa Eudochia crede că nu este corect să plătească taxe atît de mari ca să-şi vîndă propria marfă, că doar nu este precupeaţă. A auzit că primarul Chişinăului a promis că va deschide iarmaroace pe lîngă pieţe pentru ţărani, dar lăptăreasa de la Micăuţi visează să-şi vîndă brînzeturile într-o hală cu frigider. Dar nu crede să ajungă la acele vremuri.

Mătuşa Eudochia: Pur şi simplu poate nici ei n-au putere, că sînt alţii care pun beţe-n roate. Pun beţe-n roate straşnic. Aici se mănîncă unii cu alţii ca cîinii printre gard, aşa se mănîncă ei. Dacă ei unii pe alţii se măscăresc faţă de norod, faţă de public cui el trebuie să deie o pildă, dar ei se contrează, se sfădesc, nu ştiu care-i mai mare şi care-i mai tare.

Pentru că se săturase la un moment dat să vină la Chişinău şi să fie umilită de poliţiştii care o alungă de fiecare dată pentru că practică comerţul neautorizat, cum i se spune de atîtea ori, a încercat să deschidă o prăvălie în satul ei, dar intenţia s-a transformat într-o experienţă tristă.

Mătuşa Eudochia: Numai oleacă te ridici şi cineva dacă-s mai mari... nu poţi să faci nimic, fără capici nu faci nimic. Fără bani, mulţi trebuie să-i ai, mulţi, foarte mulţi, grămadă, ca să te apuci să faci aşa un lucru ş-apoi să-i grămădeşti înapoi cu ţîrîita.

Mătuşa Eudochia a învăţat filozofia timpurilor noi, în care guvernează banul, dar ca mulţi alţi ţărani încă nu şi-a găsit locul într-o economie de piaţă, pentru că mai este încă pătrunsă de nostalgia pentru trecutul aparent fără griji.