Noi ne integrăm în Europa? Noi preluăm manierele europenilor? Noi ne civilizăm? Sincer să fiu, atunci cînd pătrund în hăţişurile vieţii de zi cu zi de aici, am deseori impresia că sînt într-o junglă, că între noi şi europeni sînt ani-lumină.
Iată bunăoară ce mi se întîmplă joi dimineaţa. Împreună cu un coleg de breaslă, intervievam paşnic, pe strada Sarmizegetusa, o mătuşă din provincie care vindea acolo lactate. Dincolo de şosea, vizavi de noi, era piaţa agricolă. La un moment dat, văd un individ cu ecuson venind dinspre piaţă, traversînd grăbit şoseaua, apropiindu-se cu o mină nemulţumită.
„Cine sînteţi? Ce faceţi aici? Arătaţi legitimaţiile!” se răsti la noi individul. I-am explicat că sîntem ziarişti de la Europa Liberă, că facem un interviu. „N-aveţi dreptul să faceţi interviuri în piaţă fără acordul nostru! Plecaţi!” ne ordonă individul, privindu-ne cu suspiciune.
Brusc, am avut o revelaţie. Păi, nu eram pe teritoriul pieţei. Cum îşi permite acest individ să mă someze şi să-mi ceară legitimaţia în afara perimetrului pe care îl administrează? Pe deasupra, nici nu înţelegeam cine e acest cerber al pieţei, pentru că ecusonul îi era întors. Am ripostat, i-am lămurit că nu sîntem în piaţa lui, şi chiar dacă eram acolo, de ce, la o adică, nu aş fi avut voie să vorbesc cu vînzătorii aceia?
„Nici să nu încercaţi să intraţi în piaţă!” mi-a spus paznicul zelos. „Fără permisunea noastră n-o să vorbiţi cu nimeni!”
Acum stau şi mă gîndesc. Dar ce ţară e asta în care un ziarist nu poate vorbi liber cu un vînzător? Ce ţară oare e asta în care cerberii pieţelor agricole îi somează şi îi sperie pe ziarişti dincolo de frontierele pieţelor. Şi ce secrete ascund aceste pieţe, dacă ziariştii trebuie alungaţi sau, în cel mai bun caz, instruiţi înainte să li se permită dialogul cu vînzătorii? Şi de ce vînzătorii nu ar avea dreptul să discute cu ziariştii fără permisiunea şefilor pieţei?
În spaţiul ciudat-miraculos în care trăim, astea sînt nişte întrebări retorice.
