Am întîlnit deunăzi un vecin care mi-a vorbit minute lungi, cu un soi de însufleţire ciudată, despre una din multele tragedii familiale difuzate de televiziunile comerciale. Undeva în provincie, într-un sat uitat, un individ beat criţă îşi omorîse o rudă. Iar vecinul meu se întreba cum de e posibil aşa ceva, blama bestialitatea ucigaşului, vorbea despre decăderea oamenilor, reflecta despre naivitatea victimei care nu prevăzuse deznodămîntul tragic.
În sfîrşit, după ce îmi făcuse capul calendar, vecinul exclamă: „E bine că cel puţin pe noi ne ocolesc nebunii ăştia!” I se citea în priviri un soi de satisfacţie ciudată. Vecinul meu părea bucuros şi se uita la mine cu complicitate. Noi doi eram vii şi nevătămaţi.
Am întîlnit, în anii tranziţiei interminabile, mulţi oameni atraşi de tragediile altora ca de un magnet puternic. Nu întîmplător unele posturi de televiziune ne bombardează mereu cu accidente, omoruri şi năpaste. Aşa se face ratingul. Oamenii urmăresc cu precădere aceste ştiri înspăimîntătoare. Şi nu ar fi nici o problemă dacă singurul lor imbold ar fi compasiunea. Am observat însă că de multe ori compasiunea firească a celor care înghit ştirile groaznice e secondată de un soi de uşurare, de satisfacţie. Ce se întîmplă de fapt?
Să zicem că eşti un moldovean năpădit de grijile cotidianului, că ai un salariu mic, că familia ta o duce greu, că nu ai prespective şi, dintr-o dată, afli că un concetăţean de-al tău moare într-un accident. Fireşte că îţi pare rău de nefericita victimă, dar, în acelaşi timp, realizezi că oricînd poate fi şi mai rău decît este. Înţelegi că, în comparaţie cu cel mort, tu ai o soartă aurită şi viaţa ta devine parcă mai frumoasă, iar grijile cotidiene nu mai sînt atît de sufocante.
Ei bine, pericolul e că unii dintre indivizii care asigură ratingul televiziunilor, care urmăresc mereu tragediile altora, încep a uita de compasiune şi a se hrăni numai cu sentimentul că situaţia lor nu e cea mai rea. Există printre semenii noştri oameni care privesc tragediile altora cu o detaşare totală, fără nici o emoţie. Însă cu mica satisfacţie că lor aşa ceva nu li se întîmplă.
Faptul acesta mi se pare foarte îngrijorător. Unde mai pui că are loc într-o ţară în care de la o vreme încoace toată lumea frecventează bisericile.
