Oricât de abitir s-au străduit autorităţile sovietice să impună „sărbătoarea lui 28 Iunie” în conştiinţa publică – iar contribuţia scriitorilor a fost, în acest sens, una pe cât de substanţială, pe atât de ruşinoasă, de la ciclul lui Alexandru Robot A-nflorit Moldova, din vara lui ’40, sau Sat-ul uitat al lui Andrei Lupan şi Ţara mea a lui Emilian Bucov, la suita de poeme epice colective, dar şi auctoriale, din anii ’50-’60, chemate să legitimeze instaurarea regimului comunist în RSSM –, „Cireşarul roşu” nu a prins, şi asta în ciuda propagandei care te prelua din leagăn (vă mai aduceţi aminte – eram cu toţii „nepoţeii lui Ilici”!) şi nu-ţi mai dădea drumul până nu te trecea prin toate cercurile infernale ale înregimentării: octombrel-pionier-comsomolist-comunist.
Oricine a trecut prin şcoala sovietică nu va uita în veci cum, pe lângă Leniniana sovietică şi moldovenească, an de an învăţat noi şi noi texte – poeme, lucrări dramatice, lucrări în proză – inspirate de 28 Iunie 1940, dată ce marca piatra de hotar a istoriei noastre (între paranteză remarc că „Eliberarea” din ’40 avea o încărcătură simbolică infinit mai mare decât însăşi înfiinţarea RASSM, din 1924). De unde sărbătoarea Marelui Octombrie (7 Noiembrie) certifica apartenenţa tuturor „Republicilor-surori” la acelaşi „norod sovietic”, în cazul moldovenilor 28 Iunie însemna şi dezicerea de neam, limbă, tradiţie, spre a integra (Gu)lagărul socialist.
Acestea fiind spuse, este de înţeles reacţia mai mult decât furibundă a PCRM la decretul preşedintelui interimar Mihai Ghimpu prin care ziua de 28 iunie intră în calendarul oficial al R. Moldova drept una de doliu, în memoria victimelor regimului de ocupaţie sovietic. Altminteri, acest decret ar fi trebuit semnat încă în iunie 1990, imediat după proclamarea suveranităţii RSSM, pentru ca despărţirea de trecut să nu dureze, iată, două decenii bătute pe muchie, iar „Casandrele” politicii noastre naţionale să nu cheme: „Înainte, că înainte era mai bine!” Faptul că survine înainte, dacă nu chiar în plină campanie electorală nu-i ştirbeşte cu nimic semnificaţia, ba din contra – este chemat să despartă apele: felul în care fiecare partid & mişcare politică se raportează la suferinţa umană (10.000 de victime doar în vara lui ’40, la care se adaugă deportaţii, în câteva valuri, din ’40, ’44, ’49; foametea organizată din ’46-’47; „transnistrizarea” Basarabiei – vă mai amintiţi: „Dacă vrei să fii ministru/ Tre’ să fii de peste Nistru” etc., etc.) le situează de-o parte sau de alta a… inimii. Din acest punct de vedere, liberalii par a fi mai de stânga decât PCRM sau PD, chit că şi de-o parte şi de-alta tăvălugul roşu a trecut peste soarta unor oameni (mă gândesc, de pildă, la comunista Zinaida Greceanâi şi la democratul Dumitru Diacov, ambii născuţi în Siberia). A-ţi asuma trecutul (la noi, încă… omniprezent!) constituie chiar actul întemeietor al statalităţii, mai cu seamă că cea moldavă se revendică nu de la Moldova lui Ştefan cel Mare sau Alexandru Ioan Cuza, ci – scuzaţi – de la RASSM.
Nu în ultimul rând, se cuvine să amintesc – aici şi acum – că orizontul de aşteptare al unei părţi bune a societăţii moldoveneşti merge mult mai departe: şi anume – iar „Comisia Cojocaru” urmează să pună documentele pe masă – spre o condamnare explicită a comunismului, de la cea mai înaltă tribună, aşa cum s-a întâmplat în România (Raportul Tismăneanu), dar şi în alte state ale (Gu)lagărului socialist. Or, decretarea zilei de 28 Iunie drept zi de doliu naţional este un prim pas decisiv spre denunţarea Pactului Molotov-Ribbentrop, şi implicit a simbolicii totalitariste. Să se ştie: secera roşie a cosit sute şi mii de vieţi ţărăneşti; ciocanul roşu a dat la cap proletariatului şi intelighenţiei (în toate timpurile & ţările, mai degrabă de stânga).
Or, totul începea într-o zi de iunie, 28, a anului 1914 – Dies irae – la Sarajevo, odată cu asasinarea prinţului moştenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, de către naţionalistul sârb Gavrilo Princip. De-atunci încoace, nu se poate trece peste această zi, din principiu!