Nu trebuie să fii un mare sociolog ca să constaţi că un bloc de locuinţe dintr-o ţară oarecare e o societate în miniatură. Felul în care coexistă şi comunică locatarii blocului reflectă gradul de coeziune şi culturalizare al societăţii. De exemplu, dacă vecinii fac sindrofii nocturne şi zgomotoase care-ţi strică somnul, dacă ei aruncă chiştoace sau îşi scuipă flegma în scara blocului, fii sigur că trăieşti într-o societate dezagregată, în care bunele moravuri sînt nişte baloane de săpun.
Aşijderi e deseori şi cu maxi-taxi-urile. Deunăzi mă întorceam de la ţară. Aveam în spate un rucsac şi în mînă – o geantă grea. Sosit la Chişinău, nu-mi mai rămăseseră bani de taxi şi, pentru a ajunge acasă, am intrat, pe strada Uzinelor, într-un maxi-taxi ca într-un univers în miniatură.
De cum am intrat, am auzit vocea tunătoare a şoferului iritat: „Treci mai în fund!” Supărarea şoferilor tranziţiei e proverbială. Am încercat să-i îndeplinesc porunca, dar n-am reuşit mare lucru. Microbuzul era ticsit cu oameni transpiraţi. Pe deasupra, mă incomodau rucsacul şi geanta. Faptul că „nu am trecut în fundul maşinii” l-a nemulţumit enorm pe şoferul irascibil. Acesta şi-a reiterat ordinul. Avea o faţă roşie, buhăită, şi se uita la mine ca la un duşman al poporului.
Am mai încercat o dată să mă strecor prin hăţişul de corpuri transpirate şi m-am pomenit lipit de un individ între două vîrste, cu ochelari de soare, care sorbea zgomotos o cafeluţă dintr-un pahar de unică folosinţă şi a cărui gură duhnea a votcă. Omul era pesemne după o beţie crîncenă. O picătură de cafea căzu pe tricoul meu şi mi-am permis să-i spun individului că nu e bine să bea cafele într-un microbuz arhiplin. În replică, individul m-a făcut cu ou şi cu oţet.
În clipa următoare, am fost atacat de o gospodină defeminizată care, măsurîndu-mă cu privirea, mi-a cerut pe un ton ultimativ să fac ceva cu rucsacul care-i atingea bărbia: „Hodeat tut po marşrutkam s meşkami!” Reieşea că eu, cu rucsacul în spate, organizasem călcatul în picioare din microbuz.
Capac la toate a fost însă apariţia unei doamne însărcinate căreia nimeni dintre aceşti oameni recalcitranţi, incisivi, nu i-a ajutat să se poată aşeza pe un scaun. Nimeni dintre bărbaţii puternici, care şedeau pe scaune, nu i-a cedat locul. Se uitau toţi pe geam sau în cefele altora. L-am rugat pe un bărbat spătos să-i ofere locul doamnei gravide. S-a conformat, dar m-a fulgerat cu privirea.
Am ieşit apoi, peste o vreme, din acel microbuz cu senzaţia că stătuleţul nostru, în ciuda declaraţiilor clamoroase ale politicienilor care o ghidează, se mişcă spre nicăieri.
