Doru Petruți, născut la 22 noiembrie 1977, în localitatea Baia-Mare, România, sociolog. Din 2004 activeaza in Republica Moldova. Director IMAS.
Luni
06:12 – alarma telefonului mobil mă trezeşte după doar cîteva ore de somn. Mă uit la ceas şi remarc ora; mă întreb din nou cîţi oameni de trezesc la ore la care minutarul arată cifre rotunde: la şi 20, la şi jumătate etc. Îmi trec repede prin cap problemele zilei de azi, multe şi complicate; fac rapid o sortare a lor, unele vor rămîne pentru zilele următoare. Apa rece de pe faţă mi le împrăştie şi mai tare.
Lucrez două ore acasă la adăpostul unui plop care ajunge pînă la etajul patru; puţin după ora 8 începe să sune telefonul, ziua începe să se complice, dar asta nu e o surpriză. Ajung repede la birou şi îmi vin în minte cuvintele domnului V. Prohniţchi care, într-o vizită făcută în week-end, la plecare mi-a spus că îi place mult sediul nostru pentru căldura lui, pentru ceea că ne simţim acasă în el. Mda, facem parte dintr-o categorie aparte, a celor „living at work” sau, dacă vreţi ceva mai nuanţat, a celor care-şi trăiesc profesia.
Ziua începe cu o şedinţă grea – anunţ programul proiectelor pe următoarele două luni; în ochii colegilor se citeşte deja presiunea, orele de muncă peste program, week-end-urile ce vor fi sacrificate. Schimb unul din directorii companiei aflat pe un post cheie; renunţ la experienţă la schimb cu tinereţea, entuziasmul şi viziunea. Urmează reacţii afective şi emoţionale, acuze mai mult sau mai puţin voalate. Nu-mi schimb decizia; îmi spun în gînd că au fost şanse destule şi că insistenţa, perseverenţa de la un moment dat încolo nu mai sunt calităţi, ci se transformă în timp şi resurse irosite. Urmează labirintul formal al demersurilor, ordinelor de serviciu pentru a implementa schimbările anunţate în şedinţă.
Aud zumzăitul din firmă … e bine, se lucrează. Cîteva telefoane din partea unor jurnalişti care doresc să le confirm dacă datele sondajului nostru ce urmează să fie publicat confirmă ipotezele lor. Îmi sunt simpatici prin încercările lor; îi rog să mai aibă răbdare încă o săptămînă … unii intuiesc bine lucrurile, alţii şovăiesc. Fixez o participare la Fabrika (la Publika TV) pentru ziua de luni a următoarei săptămîni. Sună cineva care se recomandă de la Procuratură şi care doreşte să ştie dacă IMAS a dat datele sondajului unui analist politic; ciudat, sunăm la Procuratură şi nu este nici un angajat cu un asemenea nume.
Urmăresc declaraţiile politicienilor, jurnaliştilor, analiştilor; am datele sondajului în minte, încep să prelucrez altfel discursul tuturor. Realizez repede erorile comise de cei care nu realizează limitele inerente ale cunoaşterii comune şi îşi asumă cu atîta patos că ştiu cum gîndesc şi votează moldovenii.
Colegii mei se succed cu repeziciune în întîlniri care durează cîteva minute cu fiecare; alţii încă aşteaptă, alţii mai revin pentru clarificări. Între timp, convorbiri cu un client referitoare la nişte analize de conţinut a jurnalelor de ştiri … e ora 17.00, ritmul e intens, coafura rezistă (era o reclamă la un un fixativ Schwartkopf … Milano, vint puternic, coafura rezistă). A fost o zi marcată de mica furtună privind schimbarea anunţată dimineaţa; umorul a lipsit, chiar şi pauza de masă a fost mult mai scurtă ca de obicei. Toată lumea a rezistat.
Mai sunt încă două întîlniri: una cu agenţia de publicitate cu care lucrăm şi una spontan fixată cu un jurnalist român care lucrează de ani mulţi în Republica Moldova. Ne dăm întîlnire lîngă Grădina Zoologică – zîmbesc după ce închid telefonul. Ce specie de oameni ar alege să se mute în Republica Moldova, să investească aici, să lucreze în domenii atît de sensibile precum jurnalismul şi sondaje de opinie!? Spre deosebire de animalele de peste gard, „îngrădirile” noastre au fost de altă natură … ne înghesuim ultimii 6-7 ani de viaţă în Moldova în doar o oră – întîmplări, discuţii cu politicieni, experienţe unice de care suntem ambii mîndri că am avut puterea de a paria cu o profesie. Chiar dacă nu am spus-o în cuvinte, realizăm că definiţiile noastre pentru „acasă” înseamnă o profesie trăită (unii ar spune îngrădită) în Moldova.
Ne despărţin, ajung acasă şi îl urmăresc pe domnul Tkakiuc la un talk-show; îl urmăresc e mult spus. Vorbeşte doar în limba rusă, o limbă care a ajuns doar la stadiul de tolerabilă pentru mine. Mai arunc o privire pe calculator şi răspund unor clienţi din SUA care sunt în plin elan de lucru (fusul orar e altul).
Prietenul meu jurnalist postează pe Facebook: „săptămâna viitoare, în zi de luni, vine un sondaj de opinie. De la Doru, Doru Petruţi”. Îi răspund în faţa a 600 şi ceva de „prieteni”: ”sondajul nu vine de la mine personal, ci de la compania la care lucrez! Dar prezentarea in stil Bond, James Bond mi-a înseninat puţin ziua asta grea!”. Jurnalistul acceptă dreptul meu la replică şi face rectificările … „IMAS, IMAS Moldova”.
Marți
La 7:30 sunt la birou cu o urgenţă ce ţine de nişte echipamente care înregitrează programe TV. Îmi pun o întrebare retorică: în ce ţară mai sunt dezbateri politice în direct la ora 7:30 la un canal de televiziune cu acoperire naţională? Mare e grădina Domnului! „Şi la voi n-are limite”, îmi spune tatăl-meu ce trăieşte în România. Şi el, ca mulţi alţii, e încă nedumerit de ce am luat-o spre Est cînd toată lumea se duce spre Vest? I-am răspuns că îmi iau avînt şi, pentru că el trebuia să aibă ultima replică, mi-a spus cam nesigur pe el că probabil ştiu eu ceva.
Mă preocupă şi acest jurnal; recitesc ce am scris ziua de ieri şi îmi plimb imaginar cuvintele prin minţile cunoscuţilor, prietenilor, colegilor, analiştilor, jurnaliştilor, clienţilor. Cîteva detalii, retuşuri, gata, e bine.
Fac ultimele pregătiri pentru training-ul care începe la ora 13; o parte din profesorii unei facultăţi mi-au solicitat un training referitor la statistică, utilizarea unui soft specializat în prelucrarea datelor de sondaj. E una din bucuriile pe care cu greu mi-o pot explica, aceea de a da celorlalţi cunoştinţele pe care le deţin, de a clădi ceva funcţional cu ele, ceva care merge mai departe în minţile altora, ceva care poate produce plus-valoare.
Am constatat de multe ori că lumea mă consideră împotriva curentului: ar trebui să nu spui că ştii asta, să ţii doar pentru voi, să vă protejaţi, să nu aibă şi alţii acces etc. Continui să cred că cei care nu doresc să împărtăşească cunoştinţele pe care le au, le este de fapt frică că nu vor acumula altele şi că, nevăzînd altă perspectivă, se vor limita doar a le repeta la infinit pe cele existente. Diferenţele sunt în altă parte, în modul CUM faci lucrurile pornind de la cunoştinţele pe care le ai.
Începe training-ul; temele ce le-au avut pentru acasă conţin succese parţiale. În ciuda nemulţumirii lor, eu mă bucur de ele, caut întotdeauna un teren pe care pot construi ceva. Urmează 3 ore grele, alocate doar unui singur tip de analiză; ultima parte e cea mai plăcută, legăm traseele de funcţionalitate pentru cunoştinţele acumulate, ne gîndim la viitoarea întîlnire. Unii ochi strălucesc, e bine; sunt lucruri pe care banii nu le pot cumpăra (pentru toate celelalte există Mastercard – o altă reclamă celebră).
E trecut de ora 17 şi începe ziua de lucru pentru IMAS; colegi, rapoarte, sfaturi scurte, surprize plăcute din partea celor care au reuşit să finalizeze mai devreme. Unii încep să plece, secretara aşteaptă semnături, telefoane, mesaje, solicitări, amînări … muncă. Satisfacţii neşoptite; e beţia necaptată de nici un aparat medical a celor care simt că sunt pe drumul lor. Datele sondajului ce urmează să fie dat publicităţii se frămîntă în minţile noastre şi zumzăie prin calculatoare; nu mai e nimeni, pun codul sistemului de alarmă şi ies pe asfaltul udat de o ploaie ce a întunecat Chişinăul prea devreme. Ar fi simplu dacă percepţiile oamenilor s-ar schimba la fel de repede ca cerul.
Cumpărături … nu e bine să mergi la cumpărături atunci cînd ţi-e foame; cercetările arată că în astfel de cazuri, cheltuieşti semnificativ mai mult. Tocmai mie să mi se întîmple asta care ştiu!? Aproape un cărucior plin de decizii de achiziţie în funcţie de brand, ambalaj, experienţe anterioare, recomandări sau pur şi simplu comportament copiat după doamnele care se opresc în dreptul unor borcane cu etichete în limba rusă. Dacă alegi corect persoana, poţi cumpăra liniştit tot ce cumpăra şi ea, încercaţi.
Gătitul îmi oferă prilejul de a mă gîndi liniştit la date, la interpretări posibile; în plus e o combinaţie de mişcare, mirosuri, combinaţii şi bucurie; bucuria gătitului mi-e umbrită doar de numărul vaselor rămase în urmă.
Una din studentele mele de la Jurnalism îmi scrie pe messenger: „îmi place cum exprimi lucrurile simple”. Ce mai e simplu azi!? Nici măcar acest jurnal. Întotdeauna mi-am dorit lucruri simple, crezînd că sunt şi facil de obţinut. Am ales firescul, pe toate planurile; a fost o alegere facilă … dar firescul s-a dovedit a fi cel mai complicat lucru. Încă mai scriu, firesc, în gînd.
Miercuri
Deadline, deadline, deadline! Am pierdut şirul nopţilor cu 4-5 ore de somn pe noapte; conduc oarecum haotic la o oră în care strada Kogălniceanu este liberă complet. Semafoarele se aliniază cu verde, în 4 minute sunt la birou, uşor panicat de lista lungă de sarcini. Încep să vină şi colegii mei, cu ochii semi-deschişi. Panica dispare, ne apucăm de lucru şi rapoartele apar cuminţi, ordonate de dorinţa clientului.
Orele trec cu viteză, se lucrează într-o linişte apăsătoare; telefoanele nu sună, nimeni nu intră în sediu, masa de prînz e anulată. În altă parte a firmei, alţii construiesc un nou sistem de Management al Relaţiilor cu Operatorii de teren; în alte zeci de părţi din ţară, cîteva zeci de angajaţi stau de vorbă cu 100 de locuitori din Moldova. Sumarizez repede un an de cheltuieli: multe tone de benzină folosită, peste 300 de mii de pagini tipărite cu întrebări din chestionare, apă pentru angajaţi, hîrtie, pixuri, Internet, agrafe, bileţele … mica noastră făbricuţă are nevoie de atîtea.
Ziua e minunat întreruptă de nişte fotografii de la o nuntă la care am fost de curînd. Trebuie să vă povestesc asta; căutam încă din 2005, de pe vremea Etnobarometrului, acel element identitar esenţial, acel CEVA al moldovenilor care a lor, şi numai a lor. L-am găsit la nunta asta: HORA. E explozia aia extraordinară de veselie, unitate, de viaţă aruncată într-un vîrtej energic, dar cumpătat, e bunătate şi înţelegere. Pentru mine, HORA e Moldova şi oamenii din ea. N-o pot compara cu hora din satele româneşti (pe cale de dispariţie), nu se poate compara cu nimic, de nicăieri. Mintea cuplează instantaneu un raţionament ce mă aduce înapoi: într-un spaţiu interpersonal, cum pot moldovenii să fie atît de uniţi, cum pot crea, cum pot construi viaţă? Aceeaşi oameni, duşi de data asta într-un spaţiu al construcţiei legate de o societate, cum pot fi atît de dezbinaţi?
Ora 1:15, noaptea … unul din rapoarte pleacă via e-mail. Altele vor fi gata mîine; mai sunt trei săptămîni pînă la referendum şi fiecare zi de miercuri va fi aşa pînă atunci. Îmi ordon să adorm, repede, fără cifre, fără vise, fără grija analizelor de mîine.
Joi
Nu beau cafea, nu fumez … poate acum una din astea două m-ar putea trezi sau m-ar motiva să o fac. Au citit datele probabil toată noaptea; telefonul sună înainte de 8 şi schimb programul pe prima parte a zilei.
Urmează o întîlnire grea cu un beneficiar al datelor de sondaj. Am mai bine de 200 de pagini de raport în minte şi le spun că am doar trei concluzii care sunt „dincolo de cifre”, restul pot citi singuri. Uimiţi. Se aşteptau la ore de discuţii. Îmi spun cu calm şi argumentat punctul de vedere; fiecare cifră prezentă taie şi macină planurile lor ce eşuează unul cîte unul. În cele din urmă durează ore, aproape două. Între timp, analizîndu-i şi pe ei, îmi dau seama şi mai bine de abordarea lor - un business depinde de oameni; de puţini oameni … depinde de primele minute de discuţie cu un manager; realizez că afacerea au încheiat-o nu cu IMAS, dar cu un brand mai personal, unul care vorbeşte, gîndeşte, dărîmă şi îi reconstruieşte în faţa lor. Discuţii care nu vor fi aflate probabil niciodată, de nimeni altcineva.
Conduc mecanic pînă la birou, încă sub efectul unei strîngeri de mînă care a pus punctul pe I(MAS). Intru în birou … concentrare, linişte, icnete scurte. Detalii! Se lucrează la detalii! Este etapa cînd doar trebuie să fiu lîngă ei, cînd trebuie să mă simtă în firmă – e o siguranţă pe care nu au învaţat-o să şi-o găsească prin altă metodă.
Ultima şedinţă din zi este cu cei din agenţia de publicitate; stabilim materialele promoţionale şi cele de uz intern ce vor purta însemnele companiei. Pentru mulţi, etapa asta nu e cine ştie ce în istoria unei companii; cei din faţa mea sunt uimiţi de cîtă bucurie pun în discuţia cu ei, de cît mă preocupă un pix şi intensitatea culorii cu care va fi bulina noastră de pe I(MAS).
Seara e una rezervată echipei Steaua Bucureşti! 1-0, ratări, emoţii, speranţe pentru meciul retur … detalii … de viaţă!
Vineri
6:24 – e vineri şi speranţa că mîine pot dormi pînă la 8 e arcul care mă ridică din pat. Mă frămîntă de două zile o problemă; nu mă pot sfătui cu nimeni, nu pot împărţi responsabilitatea asta oricît aş dori.
Găsim la prima oră o sală pentru conferinţa de presă de luni; trimitem anunţul la instituţiile media şi telefoanele încep să sune cu programări la talk-show-uri, emisiuni de ştiri. Din nou încercări răzleţe de a afla rezultatele. Renunţ la ultima posibilitate de a mai pleca cumva într-o vacanţă, duminica viitoare am confirmat prezenţa la o televiziune.
Cîntăresc fiecare cuvînt, fiecare posibilă reacţie. Iau o decizia grea, unică în istoria companiei, aceea de a nu face publice rezultatele privind intenţia de vot şi scorurile de credibilitate ale partidelor şi politicienilor. Fiind un sondaj realizat de IMAS, exclusiv în scop de vizibilitate, am tot dreptul. E modul nostru de a protesta privind presiunile la care am fost supuşi după publicarea sondajului din aprilie. Nici un jurnalist nu ştie asta şi cu siguranţă va fi o surpriză de proporţii pentru toţi. Poate va fi o bună ocazie şi pentru jurnalişti să se uite şi la alte date, să înţeleagă că o diagnoză a unei guvernări sau percepţiile populaţiei referitoare la agenda lor, la problemele lor de zi cu zi sunt mai importante decît nişte scoruri electorale. S-a ajuns prea departe după publicarea sondajului din Aprilie – telefoane, intervenţii, întîlniri în care sunt acuzat de la faptul că sunt vîndut nu ştiu cărui partid, ameninţări la persoană şi la adresa companiei; intervenţii de a modifica datele viitorului sondaj.
A fi neutru, a spune că nu eşti decît al tău şi că munceşti în numele unei afaceri şi, dacă îmi permiteţi în numele bucuriei şi a pasiunii de a muncii ceva la care te pricepi, toate acestea în Moldova sunt considerate nelalocul lor de cea mai mare parte. „Nu-mi spuneţi că lucraţi pentru comunişti! Doru, numai asta nu-mi spune!”, îmi zicea nu demult o persoană din elita societăţii. Curioasă viziune. Lucrăm cu aceeaşi plăcere şi profesionalism pentru orice partid care are nevoie de acest tip de serviciu (toate au); comenzile sunt însă puţine, iar atunci cînd sunt, nu accept negocierea profesiei. Unii spun că pierdem bani, iar eu spun că nu îi cîştigăm. Motivul? E simplu: noi nu dăm „procente care să încurajeze un partid sau altul într-o campanie”, „nu acceptăm publicarea altor rezultate decît acele obţinute conform sondajului” – să nu credeţi că aceste cuvinte îmi aparţin; ele sunt rodul gîndirii unor politicieni care încă mai mişună printre noi şi care ne părăsesc biroul de cele mai multe ori nedumeriţi de prostia noastră de a fi oneşti, de a respecta o profesie care trebuie să îţi asigure o pîine şi acum şi la următoarele alegeri.
Rapoarte, prezentări în Power Point, analize, concluzii interesante; vreau să le spun şi altora, încă nu pot, trebuie să îi respect şi să le dau tuturor informaţia.
Nervi cu un traducător, e drept, talentat şi muncitor, dar nivelul preţurilor din Moldova e uneori mai mult decît revoltător. Îmi reaşez gîndurile, mă mobilizez şi mă gîndesc totuşi că seara trebuie să fie una în care să-mi aerisesc gîndurile. Îmi iau bicicleta şi merg la o plimbare printr-un parc nefiresc, fără apa din Lacul Morilor, parcul acesta pare nefiresc. Atît de verde, cu pădurea lui, cu miros de pini, cu zgomotul roţii de bicicletă ce trece peste crenguţele uscate. Tot raiul acesta în jurul unui hău rămas fără apă, brăzdat de excavatoare încremenite, de vile suspendate deasupra pădurii.
O ţară mică, cu probleme mari, precum groapa asta rămasă fără apă. Ne-aşteaptă un week-end de muncă intensă şi o horă, un altfel de horă, după conferinţa de presă de luni.
